Plasticitatea muzicii/ de Ziarul de duminică

George Tzipoia

Muzica în arta lui Alexandru Țipoia/ Music in the art of Alexandru Țipoia

Simfonia fantastică a operei/ The Fantastic Symphony of the Oeuvre

Editura Institutului Cultural Român
 

Ediție bilingvă (română-engleză). Album coordonat de George Tzipoia și arh. Victoria Tzipoia. Concepție grafică: Claudia Tache. Fotografii: Claudia Tache, Ernani Orcorte, George Tzipoia. Texte: George Tzipoia, Pavel Șușară. Versiunea engleză: Luiza Gervescu, Claudia Tache.

„Aș vrea ca imaginea să redea armonia muzicii, să îi preia esența. Imaginea să devină ea însăși muzică pură.” –  Alexandru Țipoia
Pavel Șușară – Muzica și pictura ca experiență etică
George Tzipoia – Muzica în arta lui Alexandru Țipoia. Simfonia fantastică a operei.

 „Printre artiștii plastici români a căror operă este marcată de muzică – în sensul cel mai înalt al termenului – Alexandru Țipoia ocupă un loc aparte. Se poate spune, fără greș, că Țipoia este artistul etalon a cărui operă de Constructor este strâns legată, prin formă, de armonia muzicii mari, cu adânci inflexiuni existențiale. El a creat în plastică, pornind de la sugestia asemănării corpului viorii cu cel al corpului feminin, o lume personală gravă, de adâncă spiritualitate.
Timp de mai bine de treizeci de ani, până la moarte, artistul a trăit într-un continuu univers al tonurilor grave, al formelor muzicale elevate, inspirându-se și transpunându-le în forme plastice, creând propriile sale Partituri vizuale în infinite jocuri de aluzii armonice între Corpul viorii, regina instrumentelor, și Corpul femeii, regina sentimentelor.
Frumusețea, echilibrul și gravitatea imaginii sunt deseori inspirate de frumusețea, echilibrul și gravitatea muzicii, de bogăția ei lăuntrică, de marile ei teme, căci artistul lucra deseori ascultând muzică, lăsându-se transportat de aceasta în sfere dintre cele mai înalte.“ – George Tzipoia

„Formula artistică a lui Baba, aceea a lui Ciucurencu, aceea a lui Țuculescu și aceea a lui Țipoia sunt fațetele particulare ale unei lumi unice și inepuizabile. În vreme ce Baba privește epopeic, sadovenian, o umanitate simultan înălțătoare și dramatică, Ciucurencu privește extatic spectacolul crud al luminii, al vegetației și al meteorologiei, iar Țuculescu resuscită memoria substanței cromatice și clamează voluptățile ei abisale, Țipoia cercetează, pe toate palierele și în toate registrele, disponibilitatea limbajului de a se recrea pe sine însuși ori de a construi lumi alternative și mereu imprevizibile. Antropocentrismul lui Baba, hedonismul apolinic al lui Ciucurencu și submersia dionisiacă a lui Țuculescu sunt completate firesc de estetismul cu sclipiri metafizice și de geometria senzuală pe care se sprijină toată creația lui Alexandru Țipoia.
Numai că, în timp ce mai marii sau mai modeștii săi colegi de generație participau cu penelul și cu șpițul la muncile câmpului sau la treburile oțelăriilor, în timp ce ei alungau chiaburii și pictau în transă voioșiile colectivizării, Alexandru Țipoia se interesa de lucrurile mărunte, cum ar fi, de pildă, geometria ascunsă și eternă a obiectelor perisabile, armonia formelor nespectaculoase în care se reflectă, însă,  marile armonii ale universului însuși. Problemelor imediate, legate de comanda oficială și de promisiunea unei poziții sociale și a unei cariere profitabile, el le-a preferat austeritatea, rigoarea morală și prezența publică discretă până la marginea anonimatului.“ – Pavel Șușară