Pledoarie pentru margine

Cercul vicios al unei societati se intinde intre locurile comune care o sustin si cei care le promoveaza fiind formati tocmai de acestea. Paradigmele istorice diferite nu fac decat sa schimbe substanta acestui cerc, lasandu-i nealterata forma. Cultura romana performeaza, sub masca unei lumi care a evoluat dupa 1989, un cerc asemanator.

Vocile sunt legitimate, corecte. Exista o polifonie a discursurilor. Revistele culturale apar intr-un numar impresionant, ceea ce pare a sugera o cultura vie, eficienta. Editurile au descoperit in sfarsit autorii romani tineri, pe care ii promoveaza. Universitatile sunt autonome si implicit ar trebui sa fie si democratice.
Liderii de opinie populeaza masiv emisiunile TV, efectuand exercitiul asteptat al opiniei. E promovata ideea ca bogatia materiala este un fapt pozitiv etic, care ar trebui promovat politic. Mecanismele sociale au nevoie de discursuri corecte, de un vocabular privilegiat. In felul acesta, ele produc o identitate acceptabila, in care subiectii isi pot asuma si exercita roluri. Functionarea neagresiva a unui grup social e imposibila dincolo de proiectia virtuala a unui joc de limbaj. Insa deseori e vorba doar de un alt desen al marginilor, ce protejeaza, sub alte identitati, aceleasi privilegii si reflexe sociale. Trebuie testata reactia unei culturi la alteritate, rezistenta ei la vocea subalternului. Vocea celor care nu citesc revistele de cultura si nu pentru ca nu ar fi interesati de cultura; vom vedea astfel de ce discursul revuistic e deseori uscat si oligarhic. Vocile autonome din interiorul institutiilor autonome; le vom testa astfel osatura dialogica sau le vom expune autoritarismul pe care il ascund in spatele limbajului corect.
Romancierii romani nepublicati, pe care editurile noastre nu ii crediteaza; vom intelege poate parametrii-limita ai stilului acceptabil in prezent.
Gestul celor care inchid televizorul cand pe ecran apare un lider de opinie; vor deveni (mai) vizibile rolurile ascunse ale acestor guru politici. Opinia ca bogatia materiala nu e un lucru pozitiv etic; va fi mai vizibil poate de ce capitalismul romanesc izbuteste sa ofere acceptabilitate publica coruptiei.
Pe scurt, e vorba de a testa rezistenta spatiului romanesc la un orizont cu adevarat teoretic. Un gest care expune ceea ce e sters, agresat: autonomia reala a vocilor, exercitiul legitimat principial al valorilor. Cu fiecare exercitiu public, fiecare dintre noi alege cultura in care traim. Putem ingrosa locurile comune. Sau nu.