Pledoarie pentru psihanaliză/ de Ziarul de duminică

De la filosofie la psihanaliză & retur

Dialoguri cu Vasile Dem. Zamfirescu

consemnate de Leonid Dragomir

Editura Trei

Vasile Dem Zamfirescu (născut în 1941, București) este psihanalist, profesor universitar, editor, eseist și traducător. A încercat în scrierile sale să îmbine filosofia cu disciplinele psihologice. Prin urmare un om foarte potrivit să vorbească despre ambele discipline. Leonid Dragomir, născut în 1967, absolvent al Facultății de medicină Veterinară, i-a fost student profesorului Dem Zamfirescu la a doua facultate, cea de filosofie, pe care a absolvit-o în 1997. Dialogul consemnat în cartea de față a început în vara anului 2012 și a continuat în 2013 și urmărește „o reîntoarcere la fundamentele filosofice ale formării sale – a profesorului – ca psihanalist.” Un dialog împărțit pe capitole cu titluri sugestive: descoperirera psihanalizei rămâne și pentru mine un mister; există o considerabilă continuitate între natură și cultură care ne face să supraviețuim; psihanaliza freudiană este un fel de pandant al filosofiei vieții; cea mai mare învățătură pe care am primit-o de la Constantin Noica a fost de a fi uman în cultură; a face psihanaliză, a te lăsa psihanalizat este un act inițiatic; psihanaliza paote să furnizeze material pentru un demers filosofic; orice psihanaliză are o încărcătură religioasă; fenomenul românesc mi se pare impregnat de contribuția inconștientului; în România, secolul XXI va fi psihanalitic sau nu va fi deloc. Acest din urmă capitol cuprinde un interviu realizat în anul 2002 și publicat în revista „Psihanaliza”.

Vasile Dem. Zamfirescu spune: „Deci, ce-ar însemna că secolul XXI va fi pentru România un secol psihanalitic sau nu va fi deloc? Ar însemna, pe de o parte, pătrunderea ideilor psihanalitice în cultura română, în instituțiile culturale române, în școală, în universități. În anumite locuri, e drept puține, s-a consolidat, dar ar trebui ca la facultățile de psihologie psihanaliza să fie un curs, sau mai multe, obligatorii. Psihanaliza n-ar trebui să lipsească nici de la facultățile de litere, datorită pregnanței esteticii psihanalitice. De asemenea, ea trebuie să fie prezentă în programa facultăților de filosofie, căci, iată, se poate edifica o filosofie a inconștientului. Și, bineînțeles, la facultățile de medicină, așa cum s-a deschis psihiatria occidentală. Pe de altă parte, este clar că aspectul cel mai important îl constituie faptul ca intelectualitatea română să lase de-o parte rezistențele de tip interbelic față de psihanaliză, s-o accepte ca propedeutică pentru spiritul liber, întrucât alta nu există, să se lase angajată în psihanaliză, adică exact ceea ce s-a întâmplat în Franța în anii 60, 70, 80.” Dar, „ eu zic că riscul psihanalizei să devină o modă este mult mai mic decât riscul ca psihanaliza să rămână, după metoda rezistenței românești la tot ce vine din Occident, marginală ca și până acum.”