Pliuri

Niciodata identitar in alcatuirile sale formale, Octavian Olariu este la ora actuala, dupa cum afirma Ioana Vlasiu, un sculptor ce “corecteaza elementaritatea geometricului printr-o infinitate a transformarilor la care supune datul formal initial, plasandu-se astfel in centrul acelei back to fundamental attitude ce caracterizase inca de la inceputurile ei modernitatea”.

Dupa expozitia de la Galeria Simeza din 1978 (cea care i-a adus elogiile criticii romanesti), Octavian Olariu revine temporar in tara, dupa aproape trei decenii petrecute in Quebec-Canada, si expune pe simezele aceleiasi galerii o serie de monoxile lucrate in lemn de esenta tare (sequoia, acaju sau nuc) si sculpturi in metal realizate din otel inoxidabil, aflate pe teritoriul Canadei, sau Italiei, prezente in expozitie din ratiuni practice numai sub forma unor fotografii color de mari dimensiuni. Destinate spatiului public, deci unei asa-zise arhitecturi de for, sculpturile au trebuit sa fie “calibrate” din punct de vedere formal si ideatic, pentru a corespunde atat rigorilor de design ale cladirilor destinatare, cat si unei devalorizari/deformari atroce (ca sa nu spun totale) a perceptiei omului modern in ceea ce priveste ansamblul statuar-sculptural ca centru simbolic indispensabil vietii comunitare.

Referitor la problema miscarii in reprezentarea plastica, Octavian Olariu se declara implicit, prin lucrarile sale, un artist deductiv, in sensul manipularii articulatiilor astfel incat convertirea repaosului in miscare si viceversa nu se produce ca alternanta a unor instante opuse, ci mai degraba se deduce din plierea, deplierea si replierea articulatiilor labirintice, judicios calculate, realizate numai din taieturi/crestaturi si imbinari, fara suruburi, incleieri sau balamale; ca si cum Nudul chiar ar cobori scara, sau Boccioni ar desfasura clipa de clipa Sticla in spatiu.

Monoxilele, sculpturi obtinute prin “decupajul” unui singur trunchi de copac sau al unei aceleiasi bucati de metal, duc inspre o henologie pe care Andrei Plesu o defineste ca fiind obtinuta “nu combinand elemente disparate, ci lasand unicitatea sa devina (multiplu), sa se dezvolte, sa se nege pe sine…, nu ca o facila victorie a perspicacitatii, ci ca o adanca intuitie privind natura lucrurilor”.

In ceea ce priveste alcatuirea propriu-zisa a monoxilelor, se observa cum sculptorul face uz cu predilectie de forme geometrice curbe, elipsoidale sau rotunde pentru partile mobile ale structurilor sale, in timp ce pentru partile fixe (de sustinere a lucrarilor, care sunt parte integranta din sculpturi), foloseste forme geometrice rectangulare, cu planuri drepte, unghiuri taioase si muchii ascutite.

Referindu-se la cazul in care sunt pliate, inchise – Monoxila Boanchis (aflata azi in colectia Boanchis, Romania) si Monoxila Eoliana (din colectia M. Valentin, Montreal), ambele realizate din lemn si prezente in expozitia de la Simeza – Ionel Jianu scria: The whole looks like an enigmatic Totem and their monumentality is impressive.

Aceasta matiere pli (in acceptiunea larga pe care o da Gilles Deleuze sintagmei) merita intr-adevar efortul unui drum pana pe Bulevardul Magheru, la Galeria Simeza, caci nu se stie unde sau cand se va mai intoarce pe la noi canadianul hunedorean Octavian Olariu.