Plutiri la confinii

Unul dintre misterele poeziei este modul in care ea ni se comunica, ne emotioneaza. Nebuloasa aceasta care este receptarea tinde, in ideal, sa faca pandant cu vartejul inspiratiei care a dus la crearea acelei poezii.
Folosirea persoanei intai este modul prin care poetul spera sa obtina identificarea cu cititorul, dar poate ca mai important decat asta este tonul de destainuire neutra, neutilitara, facuta tie insuti in momente de cumpana, asadar o anume dezinteresare de posibilul ochi care va citi acele randuri. Poezia trebuie sa fie o monada, suficienta sie insasi, si abia atunci va fi a tuturor.
L-as situa pe poetul Andrei Zanca* in categoria fericita a celor ce reusesc sa-si transmita mesajul direct, eficientizand fiecare cuvant, fiecare vocala. Invaluitoare, calde, reverberante, poemele lui parca se scriu in clipa lecturii. Impactul poet-lector este unul total, reversibil si in acelasi timp, degajat, neopresant. Poetul nu stie mai mult decat cititorul, iar cititorul poate umple cu amintirile lui golul cate unei fraze lasate in suspensie. Destainuire simultana a tuturor celor ce citesc, text multiplu, ascendent, lucruri si cuvinte ce ating evanescenta, o adeverire afectuoasa, o implinire faramitata in fuioare, o iubire nu paradisiaca, ci purgatoriala, la panda, in devenire, o plasma a imaginilor care se atrag in virtutea unor valente libere, a unor sugestii niciodata duse pana la capat.
Poemul lui Zanca este aidoma acelor vartejuri care se isca din nimic (Cezar Baltag le numea, intr-un memorabil poem, Frumoasele), mijloacele lui de expresie sunt subtile, parcimonioase, directe si convingatoare: aparenta, transparenta, miscarile bruste si lente, locale si cosmice, lumina care se inalta, umbra care se tocmeste, flacara care palpaie, crengile de arbori care tremura, insemnele sporadice dar persistente, observatia in treacat care cladeste mai durabil ca orice metafora si care nu zagazuieste curgerea, caci poezia aceasta curge ca norii, ca undele. Poet al tranzitoriului, al diversitatii naturii si sentimentelor umane, al inaltarii spirituale, Zanca nu e nici o clipa un sfatos alcatuitor de pilde, la el materia poetica e genuina ca rasina ce tasneste din coaja bradului. Chiar opozitia la tehnocratia materialista a zilelor noastre se face prin intermediul acelei atitudini de amara indepartare, oarecum dupa model blagian (“contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu”): “aici/ unde orice fluture, orice pasare/ inteleg mai mult din unduirea viului, decat// obsedatii usilor capitonate” (DE CE).
De altfel, viul si continuumul sunt parametrii textelor ce alcatuiesc un singur poem, texte generate de un acelasi fluid eliberator: respiratie, limfa, sange, nu importa cum l-am putea numi: “TU ESTI/ departe, intr-o bezna de iarna, si-aud vantul/ cum inscrie ravasirea pe drumuri umblate./ adapostiti in incruntarea lor mortii, focul// tolanit in frig in adierea de balegar si rachiu/ dincolo de orgia de tacere a padurii, departe/ intr-o bezna de iarna, unde/ ura e o iubire/ lihnita”. Litota e figura stilistica de baza, granita dintre spus si nespus e cea preferata de poet: “in linistea dintre taramuri, unde/ rostirea se surpa, deindata ce// se infiripa” (SA MERGI). Poemul lui Zanca e misterios si adevarat ca un strop de roua pe pervazul ferestrei: “IN ZORI/ ma trezeau pasarile, lent/ totul intetindu-si culoarea/ conturul, tandrele arcuiri./ numai infrangerea mai limpezeste aidoma totul/ doar vorbele molipsite de o moarte – /si cat de sterse, ce neinsemnate/ par deodata nume celebre, aici/ pe malul raului in ploaia/ discreta, insingurarea/ mult mai deasa, adanca/ apa peste/ surasul/ etrusc”.

*) Andrei Zanca, Maranatha, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005, 64 pag.