Poarta Alba

Autor al uneia dintre cele mai puternice carti de memorialistica publicate de Editura Humanitas – “Casa lui David” -, Dumitru Nicodim revine dupa mai bine de cinci ani cu o alta, la fel de impresionanta. De aceasta data, scrierea nu mai este autobiografica, ramanand totusi la fel de greu de incadrat: daca in “Casa lui David” autorul transcria sub forma unui roman istoria autentica si plina de dramatism a propriei familii, crunt lovite de regimul comunist, in “Poarta Alba” el prelucreaza o imensa masa de material strain de propria-i biografie. Documentele sunt inregistrari pe casete – relatari prin viu grai facute sau incredintate lui de un mai varstnic prieten, trecut prin inchisorile de la Canal si in special prin cea care da titlul cartii. Optand si de data aceasta pentru romanul-naratiune la persoana I, autorul de pe coperta (diferit de cel care spune “eu” in paginile cartii) a vrut probabil sa nu sacrifice autenticitatea marturiei nemijlocite, ce constituie partea cea mai intinsa a documentelor pe care le are la dispozitie. A mai vrut, de asemenea, sa dea scriiturii acea dimensiune a atemporalitatii pe care doar fictiunea o confera, desi toate destinele dramatice o merita. Avem, in plus, numeroase aspecte, detalii, fapte istorice inedite privitoare la viata cotidiana in acest lagar, cel mai mare dintre cele 14 care au existat intre anii 1949-1954 pe traseul Canalului Dunare-Marea Neagra. “Capete de vita” reprezinta un fragment din volumul ‘Poarta Alba”.

Capete de vita
Cand ma gandesc si astazi la anii aceia ma ingrozeste amintirea, domnule, mi se ridica parul in cap, ma furnica pielea. De lipsa de somn mori repede. Sufletul pleaca, el stie unde si trupul devine inert, greu, gunoi, hoit. Poti sa dai in el, ca nu se mai trezeste.
Starea de trezie nu putea fi impusa mai mult de cateva zile si nopti continuu. Mai putine decat degetele de la o mana. Dar starea de foame o puteau impune si organismul nu ceda repede. Se consuma pe sine. Dispareau pe rand fesele, pulpele, muschii, ambalajul din piele devenea prea larg, se cuta, atarna. Sub ochi se faceau pungi, ochii se impietreau, privirile deveneau fixe. Alarma in corp era generala. Stare de panica. Totul in jur era evaluat, cantarit: e bun de mancat sau nu este.
Am vazut odata la controlul facut in poarta ca s-au gasit la trei persoane rame. Lucram la sapaturi si au gasit rame mari de pamant. Infasurate in cate o batista, carpe murdare, stranse ghem (mai vazusem serpi incolaciti, la altii), cam cat un pumn de mare si bagate intr-un buzunar interior la zeghe. Peste zeghe venea mantaua gaurita, peticita, doar numele mai era de ea. Trecea vantul prin ea ca apa prin ciur. I-a pus sa le scoata.
– Ce faceti, ma, cu ele? i-a intrebat injurandu-i.
– Le mancam, ce sa facem! a raspuns unul.
Tremurau de frica.
– Cum, ma, rame?
– Daca ne e foame!
Pai brigadierul striga la ei sa dea toporeste, adica lopata dupa lopata. Cum sa poti da la lopata cu nimicul primit ca hrana? La pamant, lopetile bune erau alea, A¤inima lui StalinAY, usoare. La CFR, erau lopeti grele, cu nituri. Te cocosau. Carp Nicolae, un caporal de prin Niculitel, mare canalie printre caralii, cu victime la activ, le-a dat cate un sut in cur, sa plece cu ramele lor cu tot.
I-am urmarit pe oamenii astia cu ramele, de la A4/2. Eram curios: cum, domnule, sa manance rame ?! Am crezut ca fac altceva cu ele, sa vad, poate imi serveste si mie. Ei, astia cu ramele erau vorbiti cu altii, care mergeau la corvoada la “restaurant”, sa aduca un pic de unsoare, ulei, ceva. Aveau cam doua linguri pe fundul gamelei asezate pe doua caramizi, intre care faceau un mic foc din ierburi uscate. Ramele le spalau foarte bine, le storceau de pamant si le puneau, inca vii fiind, in grasimea aceea incinsa, dupa care astupau cu un capac. Faceau focul foarte slab si mai dadeau gamela la o parte de pe foc, pana ramele se faceau un pic crocante. Unele se ardeau, ca nu era unsoare ca lumea. Dar, pana atunci, cu zeama din ele se fierbeau un pic in suc propriu si abia apoi incepeau sa se friga. Imparteau egal, erau sase persoane si mancau cu pofta. N-am recurs la metoda, ca n-as fi putut manca.
Baracile A4/2 erau singurele facute din zidarie de caramida in lagar. In ele erau cazati militari din astia cu regim mai usor, UTM-isti, membri de partid – fosti, evident. Erau mai bine vazuti decat noi, tot militari, dar periculosi… cu condamnari grele, de la baracile I1, prin urmare ei puteau sa mai umble, nu erau chiar asa vanati ca noi. Ajungeau mai des la corvoada, care oricum insemna o munca cu mancarea, nu cu pamantul, ceea ce insemna un avantaj mare. In spatele bucatariei si al morii de macinat, se afla o gramada mare, haaa, mare, de oase de vita, provenite de la capatanile (altfel de oase nu s-au adus niciodata pentru detinuti) care se fierbeau in cazan intregi, si de turloaie cu resturi de maduva, articulatii neroase, aduse de la masa caraliilor si popota ofiterilor din afara lagarului. A„a€šstia de la A4/2, cand mergeau la corvoada, scapau acolo trei, patru, cinci persoane pe rand, cautau turloaie din alea si le bateau de o piatra pana mai ieseau un bob, doua de maduva, urme slabe de grasime. Asta era grasimea pe care o foloseau la rame. Mai gaseau si urme de carne, chiar si pe oasele de la capatani, dar aia era dupa bafta, aschii cat unghia, nimicuri pe care le inghiteau pe loc. Nenorocire ar fi fost sa-i prinda, ca 33-ul le era asigurat! Au avut insa nefericirea sa aiba ca brigadier un fost plutonier de militie, Gangu Aurel, oltean de fel, informator, care facea mari nenorociri. Batea crunt, dadea 25 la cur cu coada lopetii, asa, fara sa ezite sau sa oboseasca. Mare canalie.
Am auzit doar vorbindu-se ca la o baraca sau alta s-au mancat caini, pisici, serpi, dar eu n-am vazut. Carnea care se prepara in cazanele lagarului nu provenea decat din capete de vite si ciolane inferioare cu copite. O garnitura de tren avea sapte-opt vagoane frigorifice in care se aduceau capatanile. Iarna erau aduse si cu vagoane inchise, normale. Le garau pe o linie in dreptul intrarii in Orasul Nou Poarta Alba, astfel incat usile vagoanelor sa fie in partea dinspre sosea, sa nu se vada din sat ce se intampla. Pe sosea era oprita circulatia. Vedeam coloana uneori de sute de masini oprite departe, dincolo de lagar si, in sensul celalalt, departe de locul de descarcare, iar securistii umblau printre masini sa nu fie cineva cu vreun aparat de fotografiat. Altfel peste tot erau semne, indicatoare cu fotografiatul interzis, mai cu seama in zona coloniei. Paza asta era intinsa si in afara soselei, pana catre Nisipari. Circulatia pe sosea in mod normal era intensa, cu masini fie ale Canalului, fie civile, tractoare, carute, oameni. Era forfota zi si noapte, daca se lucra in trei schimburi…
Ei, faza asta cu descarcatul capetelor belite si oprirea circulatiei se petrecea numai intre schimburi. Noi lucram aici in dreapta (catre Dorobantu) la punctul 1B descarcari manuale si carat cu roaba – “Eu sunt rob si tu esti roaba, eu nu pot si tu nu vrei” era salutul nostru catre ea cand o luam in primire. Cand vedeam ca sunt vagoane frigorifice garate pe linia de descarcare, stiam ce urmeaza, ce ne asteapta. Noapte sau zi, iarna sau vara, descult, dezbracat, bolnav, batran cum erai, treceai prin fata usii vagonului si primeai pe umar un cap belit de vita, apoi brigada se refacea si se continua drumul spre colonie. Va imaginati acum sute de oameni cu asemenea incarcatura inghetata pe umar, nepreocupati de drum, care cautau fiecare sa taie o bucatica de limba, de carne, de buza, de ceva acolo cu cutitasul din cui turtit (toti aveau si, daca ii prindeau cu el, ziceau ca e pentru curatat lopata). Era foarte greu sa reusesti sa tai, iar sa musti din limba inghetata atarnand in afara gurii mamutului nu reuseai decat sa-ti congelezi gura.
Cand capetele erau aduse necongelate, in vagoane inchise, obisnuite, cutitasul trebuia sa taie foarte bine ca sa reusesti sa iei o bucatica. Pentru ca nu aveau posibilitati de pastrare la rece, in situatiile astea, aruncam capetele direct in cazan. Odata, iarna, in timp ce ieseam pe poarta sa mergem la munca, am vazut o coloana de vreo sapte-opt brigazi (fiecare a 101 persoane) trecand dinspre Districtul 1 via Poarta Alba (locul de descarcare) spre Nazarcea, purtand pe umar capete din astea congelate. Un spectacol teribil, grotesc, oameni cu capul mascat de capul vitei, care abia se duceau pe ei dupa o zi de munca si ani de privatiuni, cocosati sub greutatea capetelor alora belite si inghetate si neavand de ce le prinde… Asta pe fondul alb, orbitor al zapezii… Nu pot sa exprim ce am trait atunci. Priveam muti ceva teribil, monstruos si m-a luat ameteala. De cate ori am visat scena si de cate ori mi-a revenit imaginea, treaz fiind, tot nu am avut cuvinte pentru ea. Efigie, emblema, pecete pentru toata viata.

Dupa preparare, mancarea era scoasa din cazane cu ajutorul unor galeti-polonic cu cozi de lemn, avand o capacitate de 15 sau 20 de portii. Era pusa in butoaie-hardaie cu volum echivalent la 101 portii minim, efectivul unei brigazi. Pe fiecare butoi se scria cu creta in momentul umplerii: sectia X, brigada Y, numar de portii, conform cu lista pe care o avea in fata bucatarul-sef, nea Petrica Dumitriu, un om bun, in varsta, bucatar de profesie, nu stiu motivul pentru care era condamnat. Eu ma aveam bine cu el, pentru ca intr-o imprejurare mi-a cerut creion. Am riscat si i-am dat jumatate. Era o crima sa dai creion la un detinut. Uneori cand ne venea randul la corvoada imi mai strecura cate o jumatate de limba din cazan, pe care o ascundeam intr-un dedesubt si ma ardea de ma lua plansul. Dupa ce punea in hardau numarul de portii scris pe lista, bucatarul mai adauga o jumatate sau un polonic de mancare. Dupa ce toata hrana era distribuita in hardaie, se introducea un lemn prin tortile de metal ale lor si doua persoane viguroase purtau pe umar sau in mana capetele lemnului de care atarna hardaul.
Desigur, la zece-unsprezece mii de oameni cati erau in Poarta Alba, organizati in brigazi de 101 oameni, rezulta circa o suta de hardaie de felul intai si o suta de felul doi, cu doi oameni la fiecare hardau – patru sute de oameni zdraveni o data – greu de gasit atatia! Se facea distributia in trei sau patru ture cu un numar mai mic de hardaie-perechi felul intai si doi si in general cu oameni bine hraniti, tot condamnati, dar mereu de servici la bucatarie… Plecau in sir indian cu ele si strigau: A¤Vine caravanaaa!AY. Se opreau la poarta sectiei X si lasau incarcatura corespunzatoare, de unde era preluata tot de vanjosii fiecarei brigazi a sectiei si dusa inauntru la cel care facea distributia.
Aceasta persoana, mai in varsta, respectata de majoritatea membrilor brigazii, trebuia sa fie corecta, sa amestece bine hardaul si la un fel si la altul, sa tina minte cui a dat azi jumarile (care nu se amestecau, plutind la suprafata), ca data viitoare, peste un timp, cand mai avea mancarea jumari, sa dea si celorlalti. La fel cu ciorba de capete din care, dupa ce se scoteau oasele in cazan si hardau, gaseam ochi, urechi cu par, limba, carne, fiecare cu norocul lui, dar data viitoare distribuitorul trebuia sa forteze si norocul altuia. Sigur, o situatie mai speciala era aceea cand ciorba era de ciolane inferioare. Se aruncau oasele lungi, dar copitele cine cauta sa le scoata din cazan? Asa ca te pomeneai cu o copita cu balegar intre unghii care iti umplea gamela si parca erai multumit ca aveai ce roade. Scapai sa nu-ti mai rozi propriile unghii pentru gramul de calciu si proteine ce-l banuiai ascuns in adancurile lor.
Painea o distribuiau numai dimineata. Ratia pe o zi era 750 de grame in zilele de munca, din care 350 de grame erau subventionate de Directia Generala a Canalului, beneficiarul lucrarilor, iar 400 de grame erau generoasa oferta a Ministerului de Interne in zilele fara munca pe Canal. Desigur, o mancai imediat, ce sa-i mai porti grija toata ziua.
Venea randul fiecarei sectii, dupa un program prestabilit, sa efectueze aceste operatii, manevre, cu hardaiele la umplere si transport, dupa ce in prealabil au participat la pregatirea zarzavaturilor etc. Aceasta corvoada nu era lucru usor de facut, avea si multe etape slabe in care se transferau preferential portii de la un hardau la altul, se mergea chiar pana la a goli un hardau intreg in alte trei, patru, a-i sterge inscriptionarea cu creta si a-i spune bucatarului la ultimul transport ca brigada X nu are hrana. Era pregatit bucatarul pentru astfel de faze, care oricum nu se repetau prea des, in lipsa unei motivatii solide. Altfel spus, ce motivatie ar fi avut liberalii corvodari (spre exemplu) sa distribuie hardaul cuzistilor in hardaul taranistilor, al sabotorilor si al legionarilor (tot spre exemplu), si asta cu riscul de a fi depistat si a suporta consecintele? Operatia aceasta de redistribuire s-a facut numai in zisul “restaurant”, in timp ce se perindau la umplere cele o suta de perechi de hardaie. Dupa ce caravana pleca nu se putea face acest lucru, dar se putea fura un hardau intreg. Seara, pe furtuna, pe viscol, pe ploaie era vai de mama ei de caravana si de hrana. Zapada si ploaia mareau cu una, doua gamele de apa volumul initial, praful adaugat il simteai in dinti, iar pe viscol si troiene… ei stiu cum se descurcau.

Nu trebuie sa va imaginati ca eram o lume moarta sufleteste, ca dupa ce intram in baraca am fi fost muti, ca ne-am fi privit si nu mai vedeam nimic in noi decat negru si gol. Nici dupa cele mai rele si grele zile nu eram asa. Eram vii. Si cuvintele aveau forta. Mutau ora inapoi sau inainte intr-un timp convenabil. Traiam altadata.
In baraca I1/1 si sectia noastra de militari in care am fost repartizat, se aflau generalii Pretorian, Mociulski, Batcu si Dobreanu condamnati pentru crime de razboi, Catana Mihai, fost aviator al Majestatii Sale Regele Mihai, locotenenti-colonei, colonei, ma rog, sase sute de militari, dar si avocati cunoscuti mie din Budestiul resedinta de plasa: Costel Ionescu, Pitulescu, Voretkievici Victor (sotia lui, doctorita, ne-a cumparat casa in Budesti si m-a trimis pe mine la scoala in clasa I), Nicolae Ciocanu, grefierul Radulescu si altii, oameni care au insemnat ceva in viata mea de copil. Normal sa gandesc ca nu putea fi bine nici dincolo de lagar, intr-o tara ce si-a permis luxul de a renunta la serviciile atator oameni deosebiti si la ale altor sute de mii ca ei aflati pe tot Canalul si in alte inchisori din tara. Vesti aveam din toate inchisorile, pentru ca prin Poarta Alba treceau toti inainte de a ajunge la destinatia finala: specialistii la 5 Culme, preotii la Coasta Gales (acest lagar a fost evacuat la jumatatea lunii noiembrie ’52 din cauza conditiilor inumane, din lipsa apei, pe care o carau cu butoaiele etc.), cei cu grele condamnari in lagarele de exterminare de la Peninsula si Capul Midia etc.
Cat ne priveste pe noi, militarii de rand, multi si abia iesiti din opinci, care nu cunosteam lumea, nu aveam o educatie, nu stiam multe… eram si tineri, copii la 20 de ani, cu oarece prostii facute sau vorbe spuse. Sa fi facut armata nu la cianhaisisti, ci intr-un corp de elita, si tot n-as fi cunoscut patru generali o data si nu in exercitiul functiunii ordonate, ci ca oameni, extraordinari oameni. In fond, ei ne-au tinut in frau de nu ne-am luat lumea in cap si n-am innebunit, nu ne-am pierdut. Noi ii respectam drept ceea ce erau, generali, si le acordam ajutor dupa caz, cand nu mai puteau face fata la munca, spre exemplu. Si comandantul lagarului, cu toata autoritatea lui, nu-si permitea sa-i umileasca.
Era odata in poarta locotenentul Cojan, unul inalt, slab, parea un vagabond, fusese hingher prin cartierul Coiciu din Constanta iar acum era mare comandant cu paza si ordinea in lagar. Brigada noastra de 101 urma sa iasa pe poarta. Aliniati cate cinci, sa ne poata numara gradatii analfabeti, generalii si aviatorul Catana erau in primul rand. Se iesea pe poarta in pas de front un’doi, un’doi, cu picioarele drepte si mai saltate. Nu numai noi, militarii, ci toata omenirea iesea asa pe poarta, chiar daca avea omul 60 de ani si abia se tara, tot asta era comanda. Dar cu ce sa bati pasul de front? Cu papucii cu talpa de lemn, cu bocancii rupti sau incaltati in cutiile de lemn in care a fost marmelada sau cu picioarele infasurate in carpe si saci de hartie de la ciment sau descult care nu avea nimic… Ei, generalii condamnati la 25 de ani, nu aveau voie la pachete, vorbitor sau altele si aratau jalnic in sabotii de lemn (iarna se adunau pe talpa lor si 10-15 cm de zapada sau noroi pe ploaie, pentru ca nu se indoia talpa sa se poata desprinde); jalnic aratam noi toti, tunsi chilug, tiugi golite de continut, dovleci.
Cojan stia ca primii cinci sunt generali si cand au ajuns in poarta a zis flegmatic:
– Sus piciorul, generale!
Generalul Mociulski, un barbat inalt, solid, foarte impunator, foarte serios, chiar tuns si incaltat in lazi cum era, s-a oprit; imediat s-a oprit toata brigada. In linistea de mormant ce a urmat, am auzit vorbele lui:
– Ba, marlane, eu am aparat tara asta. Pentru ca am aparat-o eu, tu esti locotenent acuma. Cand ti-oi da un pumn, te scot din cizme!
Comandantul Cojan a ramas blocat. Se uita la general cat era de mare si nu-i iesea nimic din gura. Dupa cateva momente, a dat brigazii stanga’mprejur si ne-a trimis in baraca. Pe general l-a retinut in poarta.
Asteptam toti ingrijorati. Credeam ca-l vor pune in lanturi, sa-l trimita la 33. Lanturile se bateau acolo in poarta, pe loc. Un tigan de prin Baia Mare facea operatia asta. Trimiteau dupa el un curier, venea tiganul in pas alergator, avea nicovala acolo si batea niturile in dusmanie. Ei bine, dupa vreo 20 de minute a venit generalul in baraca cu mainile la spate, cum avea obicei si a inceput sa rada:
– Ce faceti, copii?!
In afara de vreo 30, care erau mai in varsta, restul eram toti tineri, soldati. Erau si ofiteri mai tineri, pana in 33 de ani. Acuma noi, A¤copiiiAY, nu ne permiteam sa-i punem intrebari. Il respectam ca pe un general. Disciplina asta era aceeasi la toate baracile cu militari.
– V-a placut cum i-am zis-o lu’ Cojan?
Am inceput sa radem, ne-am eliberat de tensiune.
– Ce-ai patit, ma? a intrebat generalul de corp de armata Batcu, un om mic de statura, 1,50-1,55 metri, Piticul, mereu bine dispus si amabil cu toti.
– Nimic, precum vezi! Ce poate pati un general de la un locotenent?!
– Doamne fereste! Asta-i o minune! Noi credeam ca ti-au batut lanturile si esti deja la 33.

In zilele lungi de iarna, fara activitate, se organizau procese, un fel de teatru. Desigur existau acolo condamnati pentru toate delictele. Pe baza de voluntariat, se oferea cate unul criminal de razboi, sabotor, sau altul care atentase la pudoarea unei fete, sa fie judecat; se ofereau, tot voluntar, avocati pentru acuzare, aparare si juriu si incepea dezbaterea. Se intampla totul intr-una dintre baracile sectiei, nu aveam voie in alte sectii, exista o imprejmuire de sarma ce separa sectiile. Ceea ce spuneau ei in dezbateri, felul cum spuneau, argumentele, legile invocate, replicile “fara tinuta”, jocul de-a adevarul, uite-l, nu e, ba e doar o categorie spirituala, accesibil, posibil de cunoscut doar pe aceasta cale, toate astea ridicau tensiunea, declansau comentarii, rasete, mirare. Mai era si aspectul nostru jalnic fata de dezbaterea in cauza, uneori grava. Plecam de acolo plutind asa pe teme si probleme noi, evadam parca in alta lume, mai uitam de necazuri. Nu pleca oricine dintr-o baraca in alta, plecau generalii si cativa avocati, dar fiind normator – si o voi spune mereu: unul corect pe cat era posibil -, ma luau si pe mine, ma simpatizau, ma invatau, imi spuneau multe, ei banuiau ca nu mai scapa, luptasera in Rasarit, se tot zvonea ca vor fi trimisi in Rusia sa fie executati, si inca mai asteptau americanii. Era o credinta extraordinara, o religie, o certitudine ca vin americanii: n-au cum sa nu vina si nu exista nici un cuvant de indoiala sau impotriva. Agatarea de un pai…
Aveam 24 de ani si ma interesa orice. Nopti intregi ascultam discutiile lor si incercam sa inteleg lumea in care traiesc. Eu cunoscusem doar saracia, foametea, tifosul, satul. Aici auzeam ganduri inalte, aspiratii, vedeam cum vad ei. Asa de mult se vorbea despre si erau asteptati americanii, incat ma duceam si deschideam geamul sa vad daca nu cumva dincolo de sarme au si aparut tancurile lor. “Ba, n-or sa vina aici niciodata, cel mult la granita”, ma aducea la realitate o voce. Cand erau bine dispusi, incropeau un proces si dupa stingere, dar in situatia asta fiecare dintre protagonisti se afla in patul lui, nu aveam voie in grup dupa ora 10 seara.
Fragment din volumul “Poarta Alba”, in pregatire la Editura Humanitas

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar