POEMUL DE DUMINICA / Ca între poeți

Discutam cu un poet rus despre Gorki
despre Danko cel aproape sud-basarabean care
și-a scos inima din piept
luminând prin hățișuri de codru cale; Danko
acest Moise mărunt al unui grup de necăjiți rătăciți
prin post-amintiri de sarmați, de sciți;

bineînțeles, în treacăt l-am invocat și de Prometeu
focul furat de la zei
pedeapsa… însă în acel caz nu a fost vorba
și fapta
de inimă
ci de ficat; oricum
ceva înrudit-aplicat;

în zborul dinspre Moscova spre Chișinău
m-am gândit și la Frida Khalo care
în unele portrete de sine
se înfățișa cu inima în afara trupului ei suferind
ea, căreia într-un accident de autobuz
i-a fost sfâșiat până și uterul
inima însă, spre norocul ei
păstrându-și-o, neatinsă
pentru ca, mai apoi
într-un gest de mutilare artistică
să și-o înfățișeze în afara sânului
sau printre lăstari și liane fel de fel
de parcă și ea, inima, atunci, în accident
fusese dislocată
scoasă în goliciunea cosmică.

În fine, tânărul poet rus a zis, precum ar fi zis
confrații săi minimaliști de la noi: Dacă
ar fi să dau nas în nas cu Gorki
sau cu Danko
cu Prometeu sau cu vulturul ori
cu Frida Khalo, eu
făcând din răsputeri tot ce pot
spre a evita afectul
și camufla defectul
mi-aș sfâșia pieptul în fața lui
sau a ei
sau înaintea lor
sau altor jucători de efect cardiac
spunându-le foarte calm: Priviți
ce larve de purpur
bineînțeles – ale autoironiei
îmi populează, mocnitor-vegetativ, inima… Până la urmă
de aici se va zburătăci un roi de fluturași purpurii
un fel de molii ale nemuririi…