POEMUL SAPTAMANII

 
Cristian Popescu (1 iunie1959 – 21 februarie1995)
 
POEZIA
 
Primele incercari literare ale poetului Popescu dateaza de la frageda varsta de 7 ani. Le scrijelea cu un cutitas pe usa veceului din casa parinteasca. Doar o naiva lipsa de receptivitate poate explica faptul ca parintii sai vopseau usa de doua ori pe saptamana. Oricum, acele versuri circula si astazi pe usile tuturor veceurilor publice din Capitala. Oricine le poate citi.
Popescu lipea abtibilduri cu flori si fluturasi, lipea carti de joc cu popi pe faianta alb-stralucitoare. Astfel si-a ctitorit el sihastria cotidiana a copilariei sale. Chilia noastra de zi cu zi. Din cand in cand, din invelitoarea de argint a oglinzii mai ride si-acum chipul curat, de sfant purtat in extazul inspiratiei, chipul lui Popescu la anii fragezi ai copilariei.
Dar, mai intotdeauna, scria si plangea. Acolo, in singuratate. De la atatea si atatea lacrimi, asa cum unii strang pietre la rinichi, el stransese in coltul ochilor diamante. Plangea si scria. Fusese instalat si un pisoar miniatural in care aceste pietre pretioase erau colectate.
De-a lungul intregii sale cariere, in memoria atotcuprinzatoarei linisti din acea perioada, pentru ca nu cumva volumele publicate de el sa fie roase pe dinauntru, in tacere, de propriile lor ganduri si randuri, Popescu le va administra, din patru in patru ani, socuri electrice.
In cinstea poetului, la orice colt de strada, vor fi infiintate chioscuri de tras apa. 1 leu minutul de singuratate. Vesnic aglomerate, vesnic asaltate de cetateni inspirati. Iar la fiecare comemorare a sa, in toate localurile publice, in orice hotel, in Gara de Nord, in Piata Romana vor izvori, artezian, pisoare. Si va fi primavara. Va fi soare.