POEMUL SAPTAMANII/ Dansatorii

Dansam in strada, dadusera muzica tare, la maxim. Sarea sangele din timpane, din nas. Curgea bogat, inflacarat pe piept. Si noi dansam tot mai avantat. Din ce in ce mai apropiati. Din ce in ce mai aglomerati in singuratatea ce ne rasucea rasuflarile ca pe o batista, ca pe o manusa. Numai chipul ei era palid. Tot mai fierbinte, tot mai asudat, degetele si talia i le-am apucat si, cu un gest iesit din minte, i-am rupt rochia transparenta, cuminte. Ce nebunie. Iata pielea de catifea. Iata subsuoara apunand in decembrie. Iata-i sanul iluminat de muzica taind in carne vie. Erectia o intampina bezmetica. Era de o frumusete electrica. Eram dansatorii infrigurati ai strazii, alunecand pe sangele ce se inchega si zicea ca mai suntem vii – putin, inca putin, macar un minut – dansandu-ne partea. Corpul meu dansator a intrat in frigul ei calm, palid, perfect,

iar sangele a acoperit muzica incet, precaut.