POEMUL SAPTAMANII/ Patul

când până și camera devine prea mult, infășurându-se in jurul tău. când până și patul devine prea mult, innodându-și cearșafurile subțiate de piele. când fiecare parte a camerei doare. atunci, ca prin minune, ca dintr-o mare dragoste marginea patului se intinde incet in toată camera. urcă spre fereastră. marginea patului sparge fereastra și se revarsă in văile aerului ca o apă clocotitoare. se intinde ca o avalanșă peste intreg orașul. atunci da, camera nu mai doare, patul nu mai doare. patul cu lentoare te răstoarnă de la o margine la alta și vezi că lași in urmă orașul, aproape plângi de bucurie, te ridică mai sus, vezi marea strălucind, zăpada de pe munți strălucind și aproape plângi, plângi de bucurie in aerul limpede și proaspăt. și sunt atât, atât de fericit și nemișcat in patul care se intinde ca un alt cer intre pământ și cer. un cer de lemn și arcuri, de cearșafuri subțiate. și atât de fericit deasupra oceanelor, polilor, tropicelor, atât de deasupra și atât de nemișcat că plâng de câtă fericire mi se ingăduie și de câtă incremenire mi se ingăduie. și plâng de atâta fericire, prins in cerul meu de lemn și arcuri dintre pământ și cer și patul purtându-mă ca pe-un indrăgostit incremenit de-o parte și de alta și văd deodată tot cerul. și-n patul care acoperă intreaga lume pentru o clipă văd de unul singur cerul albastru, limpede și năpădit de stele, de parcă doar pentru mine tot cerul. și plâng și sunt atât de adânc fericit că lacrimile vin din adânc invelite in carne și tot plâng și carnea prin ochi pleacă de la mine. dar câtă fericire mi se ingăduie și câtă incremenire in cerul meu de lemn și arcuri, in cerul de cearșafuri prins intre pământ și cer. și nu e nimeni să mă vadă

și chiar nimeni, de tot nimeni care să mai doară.