POEMUL SAPTAMANII/ Poemul despre elocinta

Vai, saracele, vai, saracele neveste de alcoolici! Cum nu le spune lor nimeni o vorba buna cand noi, intorsi acasa inmiresmati si cu pielite pe ochi ca niste mari pasari adormite, le vorbim cu elocinta si clarviziune despre lucrurile cu adevarat importante. Si sarmanele neveste asculta si aproba, injgheband cu rabdare in inima lor curata discursul pe care, cu remarcabila elocinta, ni-l vor darui dimineata, cand ziua cu panza ei ghimpata ne va insangera ochii. Insa noi, induiosati de propria bunatate, nu bagam de seama aceasta. Dimpotriva, le vorbim necurmat despre ordinea ideala a lucrurilor, fara sa observam ca din republica daruita lor tocmai nevestele noastre iubite mai mult decat vodca, tocmai ele lipsesc. Dar ele simt si inima li se face si mai apasatoare, se chircesc sub povara ei si se fac tot mai mici. Pana cand vine dimineata cu elocinta ei neinduratoare. Sarmanele noastre neveste abia mai supravietuiesc propriei inimi. Cu mare viclenie trebuie atunci sa incepem sa ne taram spre inima lor si sa construim iar, fara sa prinda de veste. Sarmanele noastre neveste, prea mult le iubim ca sa nu le daruim perfectiunea. Fireste ca pentru asta e nevoie ca, dimineata dupa dimineata,

sa ne fie foarte, foarte rusine.