Poetul si vulva prehensila

Chiar si cand se joaca, poetul foloseste un limbaj artificial si greoi, facandu-te sa te gandesti la un cavaler in armura care sare coarda.
Inainte de 1989, la emisiunile de divertisment ale TVR erau frecvent ironizati criticii de arta pentru limbajul lor neologistic si greu inteligibil. De obicei se recurgea la un actor care, cu barba si mustati lipite pe fata, se instala in fata unui tablou si spunea pe un ton pompos ceva de genul: “Pictorul are o viziune multidimensionala si polimorfica prin care realizeaza o simultaneitate a transcendentei…” etc. Ma gandeam atunci ca limbajul criticilor este excesiv sarjat si ca asemenea discursuri caraghios-solemne nu exista decat in imaginatia autorilor de scenete satirice pentru televiziune. Constat acum, dupa 1989, ca asemenea discursuri exista si in realitate (ceea ce inseamna: fara sa aiba regim de parodii), iar unele dintre ele sunt chiar reproduse in carti, ca… poeme!
Este cazul volumului de “noeme si dianoeme” Claunul de neon publicat nu demult de Ion Antoniu (la Editura Palimpsest din Bucuresti). Textele din acest volum sunt pline de neologisme rasunatoare, dar nu transmit nici o emotie. Zdranganesc strident, ca niste tinichele lovite de copii cu piciorul pe o strada pavata cu piatra cubica:
“Cufundandu-ne-n plenitudine/ reconstituim Principiul Logic al Noncontradictiei/ dintre Eu si Ego-ul dictator subtil,/ agonia nous-ului in Logosul inospitalier cand/ intaietatea nocturnului intangibil e o metafizica,/ dezmeticindu-ma-n sens, desacralizez umanitatea:/ contopirea Eului cu Absolutul Moale,/ identificat cu undele transcendente ale Fiintei Vii/ pentru explorarea Abisului din EGO regenerandu-l!” (Suprarationalitatea).
In mod curios, si poemele de dragoste sunt scrise in acest stil inuman. Iti vine greu sa crezi ca vreo femeie se lasa cucerita de niste declaratii care par compuse si rostite de un robot:
“Prescrise-mi sunt mangaieri de urgenta tactila/ dezlegand epiderma de amneziile gurmande/ trupul tau strafulgerat e leganat intru dorinte/ te arde pofta-mi casta-n vulva-ti prehensila!” (Sagalnicul logos).
Ca o suprema si regretabila dovada de consecventa, chiar si atunci cand se joaca, poetul foloseste un limbaj artificial si greoi, facandu-te sa te gandesti la un cavaler medieval in armura care sare coarda:
“Sa ne pregatim destructurarea-de-sine: O-H-O! O-H-O! Bine!/ Desurubandu-ne alelele acizilor nucleici O-H-O! Inca o data!”(Imposibila dedublare).
Uitam cu placere cartea, imediat dupa ce o inchidem. Un singur gand ne urmareste: cum o fi totusi vulva prehensila?