Poezia ca joc extrem

Motto: O asimetrie – niciodata asumata pana la capat – dintre cel care isi aminteste si ceea ce isi aminteste, iata unul dintre secretele poeziei lui Emil Hurezeanu. In economia acestui imaginar, memoria este nu numai o cheie de lectura, ci si un fel de patrie la purtator, asa cum, pentru evrei, Biblia este – o spune Heine – “patria lor portabila”.

Mai scrie Emil Hurezeanu poezie? Spunem adeseori, cu nonsalanta inconstienta: “cutare a renuntat la scris”, “cutare nu mai scrie poezie” si ne gandim imediat la Rimbaud, care, abandonand la un moment dat poezia (lucru contestat de unii biografi), a preferat sa se dedice comertului cu arme si sa faca tranzactii de aceasta natura, sub soarele torid al desertului, cu regii Abisiniei. Riscant pentru Rimbaud? Sigur ca da. Periculos? Mai incape vorba? Sa nu uitam insa ca cel care a daruit lumii “Un anotimp in infern” venea dintr-o zona mult mai periculoasa, practicase anterior un joc mult mai riscant si mai periculos, un joc extrem: poezia.

A exista prin poezie este infinit mai periculos decat a exista pur si simplu. Daca existi pur si simplu, cel mai rau lucru care ti se se poate intampla e sa incetezi sa mai existi. Daca renunti la poezie insa, daca o tradezi, urmarile sunt mult mai grave: nu mori, in schimb poti ramane mutilat pentru totdeauna. Pierderea poeziei (pentru un poet autentic, bineinteles, pentru un mare poet, cum Emil Hurezeanu este, incontestabil), pierderea poeziei inseamna, inainte de orice, pierderea virginitatii fiintei, pierderea identitatii aurorale a omului. Pierzand poezia, pierzi insa si sensul, pierzi Nordul, acul busolei tale incepe sa oscileze alarmant in fata acestei “absente” ca in prezenta unui magnet. La urma urmei, ce e mai periculos: sa sari de pe un pod, de la o inaltimea ametitoare, legat cu o franghie elastica si rezistenta sau sa fii izgonit din Rai? Se compara caderea de pe un pod cu Caderea in lume? De aceea n-ar trebui sa trecem prea usor peste lucruri de genul asta si sa ramanem nepasatori afland, de pilda, ca un autor exceptional ca Dorin Tudoran a parasit categoric poezia sau ca, intr-adevar scanteietorul Emil Hurezeanu isi intituleaza un volum de versuri “Primele – ultimele” (1991). Desi mai putin inflexibil moral, mai putin rezolut decat confratele sau de peste ocean, mai putin “suicidar”, Emil Hurezeanu a dovedit – si o spun cu admiratie dar si cu o surda, inexplicabila neliniste – ca este capabil de gesturi de mare curaj, si o serie de asemenea gesturi savarsite de el in ultimele decenii au fost consemnate ca atare in analele istoriei noastre contemporane. El a dovedit curaj plecand din Romania atunci cand nu se mai putea trai in ea, dar a dovedit poate mult mai mult curaj intorcandu-se si stabilindu-se din nou in Romania. Va avea el “curajul” exorbitant sa abandoneze poezia, acum cand se asteapta atat de mult veritabila lui “intoarcere” si regasirea lui fara de rest? Va putea trai in continuare cu “vidul” poeziei alaturi, cand “pentru a uita o viata – si citez acum din poet – / Un barbat are nevoie de cel putin o alta viata”? Intr-un fel, destinul poetului rus invocat in textul antologat aici este si destinul lui Emil Hurezeanu. Autorul “Lectiei de anatomie” l-a preluat pe Brodsky cu arme si bagaje, si-a insusit “fizionomia” lui, ceva din aerul lui occidental, miza enorma a existentei lui; mai putin moartea lui, mai putin tacerea si anonimatul lui.

Poem cu Brodsky
Emil Hurezeanu

Acesta e un poet rus din Leningrad.
Cultura, suferinta si ramasitele unor sperante
Purtate cu discretie pe celalalt taram
Unde tristetea e engleza si voiosia saxona
L-au convins ca Leningradul nu e nici macar fostul Petrograd.
si nici moartea si nici invierea
Ci estuarul lor.
Poate o bolta a vietii saracite de haruri
Ce i-a ratacit pasii intr-o fundatura a lumii planse.
Acum, dupa ani de glorie erudita
Cu ecou in culoarele iederii cu lauri
Poetul din Leningrad are o casa cu veranda la ocean
Asa cum homunculii lui Cehov n-au avut decat in vis.
Amintirea unei prietene – cu nume, patronim si prenume – Desi intacta in larma americana
a€“ o recunoaste de altfel singur in poemul Briza Marina,
tradus de dansul din ruseste in englezeste, in aceasta seara, –
A incetat sa produca tulburari.
Nu mai infloreste.
Dar pentru a uita o viata – si citez acum din poet –
Un barbat are nevoie de cel putin o alta viata.
Era cazul lui.
Acesta e un poet din Leningrad, fost Petrograd.
Doar prietena lui si cu mine nu l-am uitat inca.