Poezia e prietenie

Poezia este un semn de prietenie față de spirit, încercând, pe o cale esențializată, prin trăire lirică, să aducă ce-i mai adânc din inima pe buzele omului. “Mă simt prieten cu frescele estrusce din Tarquinia de acum aproape trei mii de ani”, a spus poetul austriac Bernhard Widder. El relua afirmația prozatorului gălățean Dimitrie Lupu – care dorea să lărgească dezbaterea despre poezie și prietenie, afirmând că el se simte prieten cu Michelangelo, chiar dacă sculptorul nu mai trăiește. Așa că arta și prietenia nu se rezumă la o relație in praesentia, în timpul existenței a doi prieteni – cum a fost prietenia între Schiller și Goethe -, ci poate însemna legătura peste timp, în spirit a oamenilor.

Aristotel spunea că ” prietenia este un spirit în două trupuri”. Chiar acest lucru ni l-a amintit Paul Spirescu, când a pomenit despre La Chute, povestirea lui Albert Camus, unde prietenia însemna că, atunci când unul dintre prieteni a ajuns la închisoare, celălalt a hotărât să zacă cu pieptul gol pe podeaua rece, ca să simtă și el suferința celui închis. Prietenia înseamnă, spunea unul dintre interlocutori, că un prieten poate să-și dea viața pentru celălalt, la fel cum soldatul la datorie face sacrificiul suprem pentru patrie. Numai că prietenul adevărat nu este obligat de nici o uniformă să facă acest lucru, de nici un jurământ să se sacrifice, ci o face, pur și simplu, din prietenie.

Profesorul de filosofie și poetul gălățean Iulian Grigoriu a moderat discuția cu chipul îndreptat către Dunăre și vechea Biserică Sfânta Precista din Galați. Așa a început “Festival Internațional de Literatură ale Revistei Antares”,ediția a 12-a, gândit și coordonat de către poetul gălățean Corneliu Antoniu. Este unul dintre aceia care, cu bani puțini, dar cu suflet mult, însuflețește de peste un deceniu, pentru câteva zile, apele Dunării care dau ultimul lor cot spre Marea Neagră.

Cu mulți poeți români, printre care îl amintim pe Liviu Ioan Stoiciu, Corneliu Antoniu, Sterian Vicol, Ruxandra Anton, pe prozatorea Doina Popa, gălățenii Dimitrie Lupu, tinerii Adrian Haidu și Nicoleta Onofrei, Stela Iorga, Aurel Rău, traducătorul Petru Iamandi, ca și scriitori brăileni, dar și invitați din străinătate, Triin Soomets și Jaan Malin din Estonia, Helen Dwyer – Republica Irlanda, Hanane Aad – Liban, Bernhard Widder – Austria, Peter Waugh – Marea Britanie, Petar Chuhov -Bulgaria și Gaal Aron – Ungaria, festivalul nu a fost punctat doar de inspirate recitaluri poetice ale participanților străini – în lecturi bilingve – și români, ci și de o necesară aplecare asupra poeziei și prieteniei, ca și a limitelor literaturii. Am avut privilegiul de a asculta una din cele mai vechi limbi încă vorbite, limba celților, gaelic, dar și estoniana. Cea din urmă a trezit vii reacții din partea poetului maghiar Gaal Aron. Am aflat că estoniana face parte dintre limbile fino-ugrice. Aron a descoperit nebănuite similitudini cu maghiara, minunându-se.

Am fost și martorul unei lecturi în locuri neconvenționale, cum ar fi pe malurile umflate ale Dunării, seara târziu: Jaan a recitat cu picioarele goale în apa Dunării, poate că și pentru că și-a dorit foarte mult să facă baie în Dunăre, ceea ce n-a izbutit, fiindcă plaja din Galați a fost înghițită, provizoriu, de ape. Fiecare dintre poeții de pe malul Dunării a recitat din poezia altui poet, dând o notă aparte de interpretare creației celuilalt, Petar și Triin, Jaan și cu mine, Adrian și Nicoleta, Stela Iorga, fiecare am încercat să ne deslușim nu numai prind gând, ci și prin timbru și mimică poeziile celuilalt. Nu rară a fost mirarea poeților, găsind o notă neașteptată în lectura celuilalt. Frumos să vezi zâmbetul de satisfacție al autorului, redescoperindu-se. Poezie și prietenie.

Lecturile organizate la bordul vapoarelor care ne-au purtat pe undele Dunării au continuat și după ce nava a ancorat la chei și apa s-a liniștit. Poeții, nu. Tot mai aveau de spus lumii ceva. Liviu Ioan Stoiciu a citit în stilul său inconfundabil – cu o forță aparte, rărind cuvintelor cu pauze, cu gestică, purtându-ne din munți până-n vale, ca s-o ia de-a binelea, iremediabil, pe Dunăre-n jos, scoborându-se iarăși printre noi din Parnasul creației – o poezie scrisă la cald, invitându-mă s-o traduc instantaneu în limba engleză, ceea ce m-a pus la grea încercare. Poeții tineri își traduceau poeziile în engleză și le citeau, pentru ca și oaspeții de peste hotare să le înțeleagă. Ne-a surprins pe toți plăcut poetul brăilean Păun Condruț, care, în timpul croazierei pe Dunăre, a născocit mai multe epigrame mustind de umor cu adresă la participanți, epigrame dezvăluite abia la final, după ce ne-a radiografiat mai bine decât medicul cu aparatul Roentgen.

Și amfitrionul nostru, Corneliu Antoniu, stimulat de atmosfera festivalului, a scris o poezie pe care ne-a recitat-o tuturor pe vasul ancorat în port. O singură recitare care ne-a tăiat răsuflarea. Poate una dintre puținele recompense pe care și le-a făcut el însuși după un efort de un an în organizarea evenimentului. Poetul gălățean Ion Zimbru a născocit pe loc o poezie pentru Hanane, pe care ne-a intrepretat-o. Putem spune că festivalul a însemnat și o adevărată emulație pentru poeții străini și cei români. Triin mi-a scris că a așternut pe hârtie un ciclu de poezii după întoarcerea în țară. Iar Bernhard a citit din ciclul său de poezii scrise când a fost cu alt prilej în România, în gând, poemul despre Coloana Infinitului lui Brâncuși, pe care el o numește Coloana Nevăzutului. Mi-a mărturisit entuziasmat că vrea să scrie o serie de eseuri despre România, pe care a vizitat-o pentru a opta oară. “E atât de frumoasă. Peter, habar n-ai în ce țară frumoasă trăiești”, mi-a zis Bernhard.

Dezbaterea Care sunt limitele poeziei a fost moderată de criticul literar Vasile Spiridon, care a făcut o incursiune în ceea ce a însemnat cenzură în epoca ceaușistă și comunistă în genere, amintind totodată că după anul 1989 s-a confundat libertatea cu dreptul de a scrie orice, inclusiv ceea ce s-a numit poezia vaginului, unde sexualitatea este exacerbată. Domnul Sterian Vicol a deplâns maculatura care apare pe piața de carte, prea mulți poeți fără chemare fiind publicați de edituri necunoscute, pe propriile speze sau pe bani unor amici. Domnul Vicol a subliniat – în afara dezbaterii – că poetul Liviu Ioan Stoiciu a împlinit o vârstă rotundă, aceeași ca și domnia-sa, vrând să citească o pozia în cinstea lui. O intenție care nu a fost, în final, fructificată în cursul dezbaterii cu altă temă, ci pe vasul Lacul Sărat, în clipocitul Dunării dulce din cheiurile Galațiului. Hanane ne-a mărturisit că și astăzi există un organ al cenzurii în Liban, poeții și intelectuali simțindu-se îngrădiți în ceea ce scriu. Ei folosesc metafore și parabole, pentru a scăpa de furcile caudine ale cenzurii, aidoma poeților români înainte de 1989. Poeta Helen Dwyer ne-a relatat cazul unui terorist irlandez, băgat la închisoare, pe căre solitudinea l-a transformat în poet. S-a insistat, din nefericire, prea puțin asupra fenomenului autocenzurii, mai grav și mai profund în existența unui creator decât cenzura. De asemenea, în chestiunea limitelor poeziei – adică ce este și ce nu este poezie – ar fi putut fi amintite măcar noi sorturi apărute cu timpul, cum ar fi poezia-performance, poezia sonoră sau poezia slam. În general, și colaborarea între poezie și alte forme de artă ar fi fost interesant de supus dezbaterii.

Surpriză. Festivalul nu s-a oprit doar la Galați și Brăila, ci a continuat și la Buzău, unde, în organizarea poetului și istoricului Gheorghe Petcu – o minunată și inspirată gazdă -, am citit la vechea bibliotecă a orașului, la cel mai vechi liceul din Buzău, “Spiru Haret”, lăcaș care se străduie să mențină spiritul de mai bine de un secol și jumătate, unde liceele de renume erau și pepiniere pentru învățători, meniți să învețe a răspândi lumină și în cel mai îndepărtat cătun al județului. Nu înainte ca un spectacol de ținută al elevilor de la liceu să ne fie prezentat – muzică ușoară, dans. “Ce multe talente sunt în România”, exclama cu satisfacție Liviu Ioan Stoiciu. Iar noi nu le știm, asediați continuu de prost-gust. Tot acest festin de Buzău s-a încheiat printr-un remarcabil concert la o pensiune ascunsă sub fagii dealurilor din localitatea Sărata Monteoru: a cântat pentru noi Bianca, una dintre cele patru soliste ale lui Ovi și Paulei Seling – o voce remarcabilă din Buzău, imediat invitată de către poetul Ion Dumitru la München, ca să cânte!!! -, o formație de lăutari, voci minunate de muzică populară, dar și Nemuritorii, această formație de haiduci ai muzicii populare și rock, ce-a apărut în sală cu măști și în straie de cioban, gata să ia de la bogați, ca să dea la săraci. Având în vedere că noi nu eram bogați, nu au avut de lua, dar fiind bogați sufletește, au avut ce să ne dea. Să fie primit.

Sentimentul de prietenie a crescut între poeții români și străini de la festivalul acesta prelungit spre inima României, și nu din întâmplare, ci și admirând o mică parte din Tabăra de sculptură de la Măgura, unde Jaan a început să își cânte o poezie, sprijinindu-se de o roată a norocului sculptată în piatră, sub privirile atente ale vacilor, care pășteau netulburate de apariția intempestivă a poeților, cât mai rămăsese din iarba și sufletul sculptorilor de deal. Da sculptură cu vaci, iarbă cu suflet. Așa am găsit noi Măgura de pe colinele buzoiene, pierdută pe o coamă împădurită de deal. Cu poieni cât să dea grai sculpturilor. Măgura de pe un spate de deal, înverzită de pomi și gri-albă de sculpturi, privind spre crucea Mânăstirii Ciolanu.