Poezia plicticoasa

Dupa ce au constatat ca publicul nu mai are nevoie de ei, toti acesti autori, in loc sa inventeze o metoda de recastigare a cititorilor, si-au confectionat justificari puerile.

Exista o criza a poeziei. Totul pleaca de la faptul ca oamenii de azi nu mai au nevoie de poezie. Au gasit mijloace de a-si procura placerile mai rapid si fara efort intelectual. Ca sa te bucuri de frumusetea poeziei trebuie sa fii relativ cultivat si sa urmezi un anumit ritual – sa gasesti un moment de liniste, sa deschizi o carte de poezie, sa citesti cu atentie fiecare cuvant si sa-l lasi sa-si desfasoare sensul in mintea ta, sa te abandonezi trairii pe care ti-o propune poetul, sa te scuturi in cele din urma de vraja si sa examinezi critic textul, incercand sa intelegi mecanismul de producere a emotiei. Mult mai comod este sa apesi pe un buton si sa-ti aduci instantaneu in locuinta imagini ale unor barbati care se impusca sau ale unor femei goale.
Aceste placeri – violente si imediate – sunt de proasta calitate (ca si placerea obtinuta de cei care toarna un pumn de sare in orice mancare). Este foarte probabil ca urmasii celor care manevreaza astazi cu nerabdare nevrotica telecomanda isi vor rafina gusturile si vor descoperi pe cont propriu ce inseamna bucuria elevata oferita de citirea poeziei.
In mod curios, tocmai acum cand ar trebui organizata o cruciada de recucerire a publicului, cei mai multi poeti scriu o poezie monoton-inventiva, livresca intr-un mod functionaresc, neindividualizata (poeme din volumul unui poet pot fi oricand transferate in volumul altuia, fara consecinte in plan estetic).
Specifica vremii noastre este poezia plicticoasa (practicata de autori din generatia ’70 si dusa la “desavarsire” de cei din generatia ’80, care au creat o adevarata industrie de carti lipsite de orice sansa de a fi citite). Dupa ce au constatat ca publicul nu mai are nevoie de ei, toti acesti autori, in loc sa inventeze o metoda de recastigare a cititorilor, si-au confectionat justificari puerile, pretinzand, de exemplu, ca succesul la public nu are nici o semnificatie sau ca este de-a dreptul compromitator. Aparati de asemenea teorii, nu-si mai inregistreaza insuccesele si, drept urmare, nu mai dispun de atat de necesarul feedback in practicarea profesiei lor. Seamana cu acele foci care, aflate pe tarm, isi pierd dintr-un motiv misterios simtul de orientare si, crezand ca se intorc in apa, se tarasc exact in directia inversa, pana cand mor inecate in praf.