Poezie și rugăciune/ de Grete Tartler

“La vraie poésie tend à rejoindre la prière”, spunea abatele Henri Brémond. În această categorie poate fi inclus volumul Floarei Țuțuianu, Mărinimia ta (33 de poeme cu un cuvânt înainte de Horia-Roman Patapievici, Editura Brumar, 2010).

O putere limpede și totodată misterioasă guvernând existența, mărinimia de a crede în iubire, ceea ce atrage, ca un magnet, mărinimia lui Dumnezeu – iată ce conferă fiecărui poem incandescență. Fiecare poem e ca un magnet, a fost șlefuit de repetarea fără odihnă: “Unde erai Tu când/ Aș fi putut să fiu. Dar n-am. Aș fi putut să am./ Și nu sunt / Piatra din capul unghiului. Piatră de mare preț/ Cel ce se va bizui pe ea. Și nu./ Ochiul ce-și caută orbirea privit de/ Goliciunea Ta./ Privirea care-și pierde ochiul orbit de/ Strălucirea Ta./ Domnul meu și Dumnezeul meu, Tu știi că te iubesc” (Mărinimia Ta).

Cuvântul înainte al lui Horia-Roman Patapievici e și el un poem, adunând în curgerea sa vechi spuse despre Dumnezeu, citite cu ochiul propriu. Metaforele sunt înfrățite cu ale Floarei Țuțuianu și împreună creează un dialog. De pildă, tema dogmei heruvimice: îngerul e “acea parte din Dumnezeu care poate fi fără rest redată sub forma unui limbaj” (Horia-Roman Patapievici); “Iată eu trimit pe îngerul meu înaintea ta/ Cinstește-l fără să-l citești/ Încrederea ta trebuie să fie oarbă. Precum lumina vederii”(Precum lumina vederii – Floare Țuțuianu). Sau parafrazarea dictonului după care frumusețea se află în privirea celui care o vede – transformată în metafora lumii văzute de Dumnezeu: “Așa este și lumea noastră. Suntem din lumină, dacă ne vede Dumnezeu. Și suntem din beznă, dacă nu se uită la noi. Când nu ne vede, suntem făcuți din beznă. Dumnezeu ne vede numai dacă noi alegem din feluritele substanțe din care am putea fi alcătuiți lumina, ca să ne îmbrăcăm în ea – iar din lumină suntem făcuți numai atunci când nu păcătuim. Păcatul ne smulge din lumină, bezna ne aruncă în el. Dar și păcătosul se roagă cu păcatul din el, așa cum și sfântul se roagă cu rugăciunea lui, oriunde l-ar duce” (Horia-Roman Patapievici). Acest contrast lumină/beznă, după privirea celui care vede, apare și la Floare Țuțuianu: “Strălucea fără să facă nimic și din nimic/ A făcut lumea lui de jur-împrejur/ Luminând ca și cum / Venea cuvântul din el. Nerostit/ un cuvânt al timpului său. Potrivit/ El este îngropat în mine/ și îmi dă o bucurie de moarte când/ Mă privește în vis cu ochii din spate/ Luminând ca și cum. / Scăldată-n sudoare/ Moartea mă trezește la viață” (Luminând ca și cum).

Floarea Țuțuianu a urmat în și în alte volume mai recente scenariul confruntării anecdoticului cu o țintă de lumină (Bergson numea anecdoticul magma schijelor răcite care cad pe pământ dintr-un proiectil care-și continuă drumul în spațiu). Știe că negarea sensibilului se face prin durerea și pătimirea în lume, după principiul “ca să se afirme Dumnezeu în om, trebuie să sufere omul”, și acest lucru devine vizibil în fiecare poem, din ce în ce mai îndepărtat de cele trecătoare. Uneori, totuși, schijele anecdoticului sunt retopite în mici sculpturi moderne (autoarea e și artist plastic) de confundat cu străvechii idoli, precum în poemul Poetesele: “Ceea ce le apropie despărțindu-le de alte femei/ e faptul că au și nu au bărbați./ Cele mai slabe și-au făcut singure copii după copii/ Cele mai frumoase și-au dat ochiul de trei ori peste cap/ și au întotdeauna o umbră bărbat./ Cele mai bune. O. Da. Cele mai bune:/ Și-au sufocat iubiții/ Și-au îngropat părinții/ Și-au înghițit copiii. Și iată-le: / Mari sloiuri de gheață. Mari stane de piatră/ Lingându-și din palme cuvinte”. Sau în poemul despre moartea mamei: “Am spălat-o am îmbrăcat-o și am întins-o pe masă/ Era rece și uscată. Era tristă./ Atunci am luat pudra și rujul. Atunci am colorat-o. / Acoperită toată de flori parcă sta să râdă” (Elena). Orice s-ar spune, asemenea poeme “anecdotice” dau carne (triste, hélas) volumului, care altfel ar fi prea… ros de idee. Autoare nu numai talentată, ci și cu o profundă cultură critică, Floare Țuțuianu știe unde să oprească emacierea, oferind cititorului mai mult decât chinul și ponosul autodepășirii ascetice: “Poezia/ îi mâncase trupul și se urcase la cap/ când osul frunții a spus: până aici”.