Poezie și tărie/ de Alex Goldiș

Anul 2010 va rămâne, cred, în istoria recentă a literaturii ca un an al come-back-urilor de proporții. Cel puțin trei volume au fost atât de așteptate în ultimele decenii, încât apariția lor propriu-zisă are o ciudată aură de neverosimil. Din mărturisirile Gabrielei Adameșteanu reiese că “Provizorat” e cartea pe care ar fi vrut s-o scrie încă dinainte de “Drumul egal al fiecărei zile”, debutul din 1975. Ioan Groșan își anunța titlul recentului “Un om din Est” într-un “Echinox” din 1980… Cea mai spectaculoasă revenire îi aparține, însă, lui Ion Mureșan, poet care și-a construit, chiar și involuntar, un brand din zgârcenia aparițiilor editoriale.

Omniprezent în poezia ultimelor decenii ca voce publică – e nelipsit de la colocvii, dezbateri sau festivaluri de poezie -, Ion Mureșan și-a tot amânat cel de-al treilea volum în căutarea unei coerențe numai de el știute. Astfel încât, măcar la nivel de imaginar al vieții literare, prestigiul lui s-a construit în evidentă contrapondere cu figurile unor scriitori prolifici precum Nichita Stănescu sau Mircea Cărtărescu, pentru a aminti doar două dintre cele mai importante nume postbelice. Întrupare în plină postmodernitate a criteriului modernist al rarității și al purificării cvasi-maniacale a expresiei – cu care însuși mesajul poeziei sale rimează perfect -, Ion Mureșan a reușit să demonstreze că, uneori, cantitatea operei se poate transforma ea însăși în calitate. Conduita sa profesională vine ca o mănușă credinței retro că poezia cu majuscule – preocupată de rostirea singulară și definitivă, dar și abstrasă total din “prejudecățile realului” – mai supraviețuiește încă.

Ceea ce a impresionat de la început la Ion Mureșan era un anumit ermetism al expresiei, care, fără să se aventureze în pure abstracții barbiene, făcea aproape imposibil de precizat tematica poeziei. Asta, pe de o parte, pentru că, în cea mai bună tradiție expresionistă, cum s-a observat adesea, culorile și formele erau atât de pregnante, încât schimbau cu totul funcția și identitatea obiectelor. Lumea lui Ion Mureșan e spațiul metamorfozelor continue, al proporțiilor în permanentă schimbare, al realității care-și iese mereu din țâțâni. O lume populată de “un “soare cât un pui de găină și cât buricul degetului” sau de “nisipuri roșii”, în care “ferestrele cârciumii se umflă ca niște săculeți de piele catifelată și ca niște ugere de vacă”.

A nu se înțelege, pe de altă parte, că imaginarul poetului dobândește o fluiditate barocă sau că aceste identități sunt oricând substituibile. Dimpotrivă. Cursivitatea imagistică e frânată mereu de o dicțiune imperativă și impecabilă (poetul compune, aproape întotdeauna, în refrene și simetrii), dând senzația că permanentele ieșiri în decorul realității descriu, cu “un exces de exactitate”, adâncimi sufletești imposibil de exprimat în alt mod. Un fragment din “Dansul” ne oferă acces direct la laboratorul poetic al lui Ion Mureșan: “Asta a fost, în puține cuvinte: o oaie roșie sub sălcii/ se învârtește în cercuri mici (umilința?): un lup cafeniu/ un lup umed sub sălcii/ se învârtește în cercuri mici (agresivitatea?)”.

Descrierea cât mai exactă a unui peisaj interior prin imagini violent de concrete dau poemelor lui Ion Mureșan aspectul de pasteluri ale apocalipsei sufletești. Fragmentele cele mai reușite n-au alt sens decât de a “zugrăvi” (horribile dictu), cu exactitate aproape clasicistă, terenul accidentat al spaimelor și disperărilor de tot soiul, culminând cu punctul în care “frica degenerează în extazul fricii”. Pentru că omul lui Ion Mureșan trăiește într-o permanentă tensiune cu lumea și cu sine însuși, dincolo de metaforele imediat sesizabile la suprafața textului, predominante sunt figurile convulsiei: scrâșnirea, excitația bolnavă, palpitația, freamătul, spasmul, râsul isteric. Mare poet al nevrozelor de sub piele (nici strict intelectuale, nici pur fiziologice), Ion Mureșan pare interesat exclusiv de felul în care acestea țâșnesc – vertiginos și imprevizibil – din adâncuri la suprafața conștiinței.

N-am făcut această mică introducere retrospectivă decât pentru a demonstra că în “Cartea Alcool” Ion Mureșan își schimbă formula în direcția tranzitivității și a transparenței. Măcar aparent, cadrul tematic e pentru prima oară identificabil, căci, cu puține excepții, poemele se construiesc în jurul imaginarului alcoolicilor. Ceea ce nu înseamnă că dereglarea simțurilor nu mai e sistematică, la fel ca până acum, ci doar că ea urmează un traseu mai ușor de urmărit. Așa cum nu ni l-am fi imaginat după “Poemul care nu poate fi înțeles”, Ion Mureșan include în poezia sa sketch-uri, portrete, anecdote, dialoguri sau doar cadre identificabile în realul imediat. Ceea ce se pierde, astfel, în materie de febricitate a imaginilor și în sondare a inconștientului se câștigă în ceremonia rostirii și în varietatea formulelor discursive.

Cel mult sărbătorit pentru furnizarea unei alternative la “ușurătatea” poeticii cărtăresciene compune acum, cu nedisimulată râvnă intertextuală, fragmente rupte din “Poemele de amor”: “Era într-o joi. Purtam atela/ pe osul sufletului rupt./ Gândeam la tine, Arabella,/ Și mă lăsam de gânduri supt.// (Căci după ce din vodci storc noaptea,/ de la trei sticle mai în sus,/ eu te iubesc cu o iubire/ de care foarte mândru nu-s!)// Când, Doamne, ți-am zărit nacela/ plutind peste pădure, sus./ Și-apoi balonul, Arabella,/ mergând cu soarele spre-apus” (“Poem ocazional”). Un bizar colind cu aluzii textualiste echivalează, și el, cu întoarcerea parțială a fiului risipitor într-ale expresionismului la sânul optzecismului canonic. Cu astfel de versuri, extrem de reușite – nu-i vorbă – în laconismul expresiei și în fina autoironie, postmodernismul românesc l-ar primi pe Ion Mureșan cu brațele deschise: “Lumea se leagănă-n/ leagănul cerului,/ în fașă ne leagă nă-/praznicul gerului.// Gândul cel rău,/ vaier și plângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâția îngeri.// În iesle am pus/ culcuș toate cărțile,/ căci steaua de sus/ rescrie hărțile.// Gândul cel rău,/ vaier și plângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâția îngeri.// Scrisă ni-i viața,/ Pruncu-i promis,/ se-ntinge gheața/ pe masa de scris.// Gândul cel rău,/ vaier și plângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâția îngeri”.

În cele mai bune poeme din volum, cadrul real nu e decât trambulina de pe care poezia lui Ion Mureșan plonjează într-o dimensiune onirică sau fantastică. Pentru autorul “Cărții Alcool”, cârciuma e, prin excelență, un lăcaș de cult în care cei mai drepți “copii ai lui Dumnezeu”, păcătoșii, comunică cât se poate de direct cu un Dumnezeu el însuși copilărit. De o expresivitate ieșită din comun sunt imaginile despre complicitatea dintre dorința cea mai intima a bețivilor și bunăvoința stăpânului suprem, care schimbă, butaforic, decorul realității de dragul lor: “Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,/ apropie de ei o cârciumă,/ căci pentru El e ușor, ca pentru un copil/ care împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Și/ numai ce ajung la capătul străzii și de după colț,/ de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure/ le sare cârciuma în față și se oprește pe loc”. (“Poemul alcoolicilor”). Fumul metafizic al cârciumii modifică fizionomia alcoolicilor, care se metamorfozează, sub ochii noștri, din niște năpăstuiți vinovați în personaje cu puteri supranaturale. Ca într-un scenariu macrantropic, celor “cocoșați ca bursucii peste scrumiere” începe să le crească într-atât cocoașa (“de parcă fiecare avea o curcă sub haină”), încât pereții localului, deveniți dintr-o dată neîncăpători, crapă de pe trup precum o haină prea strâmtă: “Și fiecare masă/ era ca o casă/ cu trei-patru hornuri fumegând,/ și noi beam cu coatele pe acoperiș” (“La masa de lângă fereastră”).

Ceea ce se pierde, față de volumele anterioare, în intensitate și în plasticitate, se câștigă acum în pregnanța scenariului. Dacă în “La masa de lângă fereastră” sau în “Întoarcerea fiului risipitor” puterea vizionară a lui Ion Mureșan închipuie universul ca pe o imensă cârciumă, în “Paharul”, e gata să-l contragă în paharul unui bețiv. De mare pregnanță – din cauza amestecului oximoronic de delicatețe și cruzime, marcă garantată Ion Mureșan – e figurarea remușcării alcoolicului ca ucidere a “îngerașului de pahar”: “Îngerașii de pahar nu mușcă și nu fac rău nimănui./ Îmi vine să vomit de milă, îmi vine să vomit de tristețe./ Îmi vine să vomit gândind că aș putea să înghit un îngeraș de pahar./ Îmi vine să plâng la gândul că el ar fi, brusc, foarte singur./ Să plâng la gândul că el ar plânge toată noaptea cu sughițuri în mine./ Să plâng la gândul că el ar putea să cânte în mine cântece de la grădiniță./ El ar putea cânta, cu o voce subțirică, «Vine, vine primăvara!»./ Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei cobor spre fundul paharului”. Un dostoievskianism de substanță străbate, de aceea, paginile “Cărții Alcool”.

Niciodată n-a fost poezia lui Ion Mureșan mai plină de sentiment și de intuiție psihologică, căci, departe de a-și idealiza zeii-bețivi gata oricând să se ridice la cer, poetul coboară în locul absurd unde inocența devine inseparabilă de păcat, încercând să le sondeze fantasmele cele mai mâloase. Surprinse nu plastic sau metaforic, ca în poemele anterioare, ci ca un imens teatru interior. În “Bătaia”, sentimentul de vinovăție al bețivului vizează nu familia propriu-zisă, ci, mai profund, jocul de-a familia practicat în copilărie cu sora sa. Departe de a o diminua, simulacrul dramei familiale o amplifică exponențial: “A venit tata!/ strigă copiii, adică păpușile, în locul cărora strig eu,/ tu te pui în genunchi în față cu toate păpușile,/ îți ceri iertare și zici că nu o să mai faci./ Eu te mângâi pe chelie,/ luăm copilașii de mână,/ tu iei de mână păpușa fetiță,/ eu iau de mână păpușa băiețel/ și ne întoarcem acasă” (“Bătaia”).

Rămân cu regretul că n-am citat “A venit toamna”, pastel întunecat al spaimei iraționale și violente (unui îngeraș “picuri-picuri îi curge sângele din năsuc”), care reînnoadă cu imaginarul anterior al poetului. Ar fi fost imposibil, apoi, de transcris amplul poem “Ci eu singur sub pământ”, probabil cea mai puternică piesă a volumului, o demonstrație în forță că teme mari precum moartea, religiosul sau dispariția universului n-au dispărut din poezie, ci depind în întregime de refracția unghiului de privire. Nu stric cititorului plăcerea de a le descoperi. M-am amuzat, în schimb, să citesc cronicile ezitante ale lui Paul Cernat sau Cosmin Ciotloș, doi critici care au scris ditirambic despre poezia lui Stoian G. Bogdan sau Linda Maria Baros (primul), dar strâmbă din nas acum la “Cartea Alcool”… N-aș zice nici eu că ultimul volum al lui Ion Mureșan – mai inegal decât anterioarele – e cel mai bun produs al poetului, însă ar fi nedrept să nu recunoști în el momente de “tărie” inegalate în poezia românească din ultimii ani, obișnuită să se-mbete numai cu vișinată.