Poezie subțire/ de Daniel Cristea-Enache

O ușoară, dar semnificativă

a provocat, pe frontul cronicarilor actualității literare, apariția volumașului

După ce taxase cîntece eXcesive (2005) reproșînd autorului că din poemele lui “mizerabiliste” lipsește, în genere, chiar poezia, Paul Cernat aproape că a celebrat noua apariție: “poetul major” iese, “cu adevărat, la lumină”… Mult mai rezervat asupra relevanței acestui Pavor nocturn s-a arătat în schimb Alex. Goldiș, pentru care preluarea, din precedentul volum de versuri, a unui întreg ciclu (Cu gura uscată de ură) nu face decît să arate un regres valoric, în jumătatea realmente nouă și în ansamblul de etapă. A venit apoi, foarte polemică și personalizată, cronica în două episoade a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, neprecupețind nici un elogiu și făcînd din Dan Sociu un poet care mai întîi impune și ulterior schimbă paradigmele generației sale. Este inițial unul dintre “fondatorii mizerabilismului autohton”, mai încoace alunecă în “neo-romantism năvalnic”, pentru ca în Pavor nocturn să se afle “în pragul unui neo-clasicism”…

Aruncînd puțină apă rece peste aceste jubilații critice, să spun din capul locului că Pavor nocturn mi se pare mult sub nivelul atins de autorul nostru în cîntece eXcesive. Și Alex. Goldiș are dreptate: fără cele treizeci de pagini preluate de acolo, cum s-ar fi putut – practic – închega editorial această nouă apariție? Pe de altă parte, nu pot să nu observ glisarea cronicarilor încîntați din sfera poeziei comentate în cea a biografiei care (spun ei) o generează. Dan Sociu s-ar fi întors, din iadul spitalului, transformat; și poezia lui dobîndește, prin aceasta, o garanție de autenticitate și o aură de intensitate, o dimensiune în plus.

Or, secvențe coșmarești, imagini horror și convulsionarea limbajului apar în Pavor nocturn, însă nu în textele noi, consecutive experienței de iad fizic-spitalicesc, ci exact în cele mai vechi, din secțiunea Cu gura uscată de ură. Grila biografistă e aici vădit nefuncțională. Dan Sociu pune frecvent o distanță nu numai între realitatea exterioară și poezia pe care o scrie (ceea ce face ca “mizerabilismul” să fie la el un construct, nu o scufundare asumată în sordidul social), dar și între conștiința poetică și vocile, personajele, rolurile, identitățile din textele sale. Jocul acesta ar fi dramatic dacă autorul ar specula mai mult continuitatea și “substanțialitatea” fiecărui rol, printr-un histrionism întors deodată într-o viziune neașteptată. E ceea ce îi reușea în cîntece eXcesive și ce putem vedea încă o dată, într-un poem deja cunoscut, dar atît de bun reluat de acolo: “renunță la smacuri/ îmbracă-te-n saci/ înăsprește-te/ fă-te o lege împotriva mea/ fă-ți casă cu mine/ la casa de amanet/ în duba poliției/ la urgențe/ pe acoperișuri/ printre gunoaie căzute din cer/ goi cu gurile/ cu găurile/ larg deschise/ s-așteptăm vîntul turbat/ care să ne curețe/ mațele/ culcă-te lîngă mine în betonieră/ doi avortoni găsiți în container/ două hoituri îmbrățișate-n portbagaj/ nu mișca/ ceva în noi/ încă respiră/ sub tonele de ciment/ scîrba de dragoste vrea s-o ia de la capăt/ că io și tu am mîncat tot/ am băut am futut tot/ ce se putea unu la altul/ împreun-am strivit coșuri/ păduchi/ ce știu ăștia/ ce să le zicem noi ăstora/ despre noi/ ce să ne mai zicem/ sub tavanul luminat de urlete/ ne scuipăm/ cu gurile uscate de ură”.

“Fracturismul” lui Marius Ianuș era și rămîne de esență anarhic-individualistă. Unul și același protagonist este proiectat pe tot ecranul poeziei, înțeleasă ca un manifest și scrisă ca o autoglorificare a artistului în mizerie. Venit ceva mai tîrziu în terenul de performare și dispută poetică generaționistă, Dan Sociu va încerca o variantă proprie de artă implicată, dublînd instanța personajului și rupînd conturul de suprapunere între cel ce face poezia și cel ce o urlă, din interior. Recitind versurile de mai sus, vedem cum operarea poetică a acestei distanțări i-a ieșit. Dan Sociu este “doar” regizorul dramei cotidianului jegos; iar relația celor doi aurolaci lirici se încarcă expresiv de o ură atent explorată. Altfel spus, poetul nu mai schimbă amabilități cu o societate indiferentă ori oprimatoare, ca în formula “fracturistă”. El e un observator aproape neutru și un autor calculat ce urmărește cît mai multe dintre valențele conflictului (mai degrabă psiho-moral decît social) pe care îl construiește.

Dar cum scrie acum Dan Sociu? Să parcurgem două texte, unul din secțiunea apă de vis. studiu de caz, altul din pavor nocturn: “m-a întrebat de ce nu mă bucur mai mult./ I-am spus că, oricît de bine aș fi,/ știu că undeva mă așteaptă patul de spital,/ drenele. imaginează-ți că după seara asta/ frumoasă, după ce vedem un film, mîncăm/ gogoși cu ciocolată, ne plimbăm prin parc -/ cineva ne așteaptă, undeva pe drum, cu o rangă/ de fier, să ne calce în picioare. imaginează-ți că/ știi asta chiar și cînd o uiți. metafora mea era însă/ alta, dar n-am vrut s-o sperii chiar așa: crocodilii,/ după ce-și trag prada în apă, o ascund în cîte o/ grotă de sub mal, o lasă acolo, sfîrtecată, dar vie/ și se întorc după ea cînd le e foame. imaginează-ți/ că ești în grotă și aștepți crocodilul”; “aici începe tot timpul iarna și se face întruna întuneric/ și frig, dar din cînd în cînd lumina altui soare ajunge deviată/ și trece și peste bicicleta mea. nu mai ies din casă/ și nu mai pedalez, dar o să ies o singură dată/ și o să și pedalez prin toți acei pereți/ luminați, care dispar imediat”.

Primul poem, care i-a impresionat atît de mult pe colegii mei (intensitate, autenticitate interioară…), este de o falsitate aproape stridentă. Imaginația personajului X compătimit de personajul Y nu bate prea departe, în regim pozitiv: vedem un film, mîncăm gogoși cu ciocolată, ne plimbăm prin parc… Aici apare punctul de cotitură tragică: cineva ne așteaptă undeva pe drum (?), cu o rangă de fier, doritor “să ne calce în picioare”. Și basmul acesta naiv, din care mai lipsesc lupul cel rău și vînătorul salvator, este urmat de o continuare și mai rea, pe o a doua treaptă imaginativă. Dan Sociu gafează și se “amestecă” în scenariul debil desfășurat, pentru a-l trage înspre o metaforă considerată puternică. Dar suferința aceasta aspirațională, de revistă glossy, tot nu va trece de suprafața plană și plată a textului. Versurile care pun punct acestei trudnice căutări a expresivității sînt din speța umorului involuntar: “imaginează-ți/ că ești în grotă și aștepți crocodilul”…

În al doilea text, nu mai sesizăm nici măcar încercarea autorului de a construi o poezie, fie ea și nereușită. Lipsit aproape complet de inspirație, în ciclul ce dă titlul volumului, Dan Sociu se va strădui să dea iluzia unui poem fărîmat în secvențe distincte, “schije” și particule: cîteva versuri pe o pagină, apoi o pagină albă, apoi alte cîteva versuri pe altă pagină, și tot astfel… “Neo-clasicism”! Cu astfel de trucuri de aerisire este asigurată a doua jumătate, cea nouă, a volumului de față. Interesul ei este mai curînd psihologic decît poetic; și îl leg de aceeași distanțare a autorului lucid de echivalențele biografiste căutate cu tot dinadinsul de o critică empatică. Fiindcă poezia aceasta subțire la propriu și la figurat, în loc de a reprezenta un culoar înspre (dinspre) iad, se prezintă ca o continuă, monotonă pedalare pe bicicletă cu “hormonul fericirii la suprafață”. Versurile vor să fie esențializate la maximum ori, dimpotrivă, niște imagini tremurătoare captate într-o clipă de grație. Cînd, confuz, autorul nu mai face distincție poetică între glossă și hai-ku, rezultatele sînt de-a dreptul stînjenitoare: “nu mai pedalez, dar o să ies o singură dată/ și o să și pedalez prin toți acei pereți/ luminați, care dispar imediat”; “dacă deschizi ușa de urgență,/ te congelezi, ca și înainte, dar n-o mai vezi,/ pentru că nu mai sînt urgențe”. Ceva mai bun este finalul ciclului și al volumului, cu șase versuri “umplînd”, după algoritmul cunoscut, patru pagini: “jos de tot,/ lîngă pădure,/ sub stratul de lumină al zilelor duse,/ o ploaie de vară trece autostrada și dispare.” Și: “și după ce dispare, strălucește încă un pic/ și dispare”.

Cam puțin pentru un poet încă tînăr, dar bine cotat – și pentru elogiile disproporționate cu care volumul lui a fost întîmpinat.

*) Dan Sociu, Pavor nocturn, Editura Cartea Românească, București, 2011, 88 p.