Poker. Black Glass (II)/ de Bogdan Coșa

M-am trezit într-o casă străină. M-am îmbrăcat și m-am încălțat în liniște, era aproape întuneric. Când am ieșit pe ușă, am ezitat, mă gândeam că aș putea lăsa un mesaj de mulțumire celei care mă găzduise. Am plecat mai degrabă simțind că am dreptul.

– Barosanii își plimbă femeile târfe. Și noi am făcut asta, mi-am zis în minte, adresându-mă celui care a fost prietenul meu și pe care, după accidentul ăla nenorocit, îl alungasem cu bună-știință din viața mea, așa cum făcusem cu toată gașca. Cum făcusem cu frații, cu Pară, cu Andreea și cu ceilalți, mai mult sau mai puțin apropiați.

 Noaptea, în București, circulau doar taxiurile și mașini de lux. Eu eram în autobuzul de noapte cu cei care lucrau până târziu și cu studenții care întindeau prin oraș de câteva beri. Oamenii erau săraci și mergeau acasă, obosiți și iluzionați.

– Ești în acest film prost, băiete, mi-am spus. Foarte prost, am adăugat, și mai lipsea să-mi lipesc căcatul de fes de geam ca totul să fie complet, Bon Iver-like.

Am intrat într-un supermarket deschis non-stop, dar asta doar ca să-mi iau țigări și să mă-ncălzesc. În buzunar punga cu conserve stătea nemișcată de mai bine de douăzeci de ore. Îmi înghețaseră picioarele după juma de oră de mers, eram rău de boală și încercam să mă menajez, mai făcusem așa pneumonie și-apoi stătusem în spital, iar acum nu aveam propriu-zis asigurare medicală, lucram cu un contract de colaborare care nu-mi asigura nimic în afară de salariu, la facultate eram plătit pe numele unui asistent, iar ăsta era gândul care mă săgeta de fiecare dată când treceam strada printr-un loc nepermis și vedeam liniile duble de tramvai. Nu mi-era frică de moarte, mi-era frică de banii pe care nu-i mai aveam și de răul ce mi-l puteau aduce prematur, în lipsă.

Îmi făceam cumpărăturile noaptea, trăiam ca o șopârlă și nimeni nu-mi vedea fața cu zilele. Printre rafturi, ha-haaa, produse îmi săreau în ochi! În general, mâncare la cutie și rețete ușoare din pungi congelate sau semi-preparate pe care le gătisem prea mult timp de-acum. Din inerție vedeam telemeaua și conservele cu carne sau pește, spanacul la pungă și ovăzul gata de răsturnat în castron dacă apa era fierbândă-n ibric. Eram, de la un capăt la altul, omul terminat, rupt, mecanic.

După ce am ajuns afară, m-am dus în stația de autobuz și-am fumat trei țigări una după alta. Stingând-o pe ultima mi-am spus că e suficient și, înainte să mă întorc acasă, mi-am aranjat ciorapii de iarnă în pantofi. Erau de la ea, de la Irina, fusese o vreme când murea de grija mea. Nu mai știam nimic dinspre viața ei și, oricât aș fi încercat, nu mă puteam desprinde în lipsa unor detalii concrete.

Mergeam pe drum, eram singur și asta era tot ce conta: o iubeam ca pe o icoană făcătoare de minuni. În ea îmi pusesem toate speranțele și minunile ezitau să apară. Uram tot ce vedeam în fața ochilor și mi-era scârbă, iar în jur, la aceea oră, nimic de care m-aș fi putut agăța, numai frigul și dezastrul cosmopolit.

Am deschis ușa și m-am trezit de la fum într-un bar de noapte. Muzica era așa și-așa, locul, nu prea aglomerat, așa că mi-am luat de băut Jagermeister și m-am dus într-un colț apropiat. Eram un bărbat sprijinit de peretele nordic, abia vizibil. La răstimpuri, oamenii intrau câte doi sau câte trei, stăteau în întuneric și se uitau uneori înspre mine ca printr-un ecran negru, apoi se duceau la bar sau se răzgândeau și plecau în altă parte. În mine, atunci: echo, echo, black glass.

Ea, în noapte, ca o fată din lumea a treia, se bucura de vacanțele celor pe care îi asista telefonic în procesul de conectare a iPhone-ului la Wi-Fi în hoteluri de patru sau de cinci stele, oameni trăind în hoteluri de lux vieți mizerabile. În noaptea de Crăciun, când am vorbit ultima dată, mi-a povestit că sunase o tipă care voia să caute biserici în orașul german în care avusese conferința cu două zile în urmă. Rămăsese în Hamburg să se plimbe, femeie singură între două vârste, asiatică secularizată, interesată la modul estetic de creștinism. I-a urat Merry Christmas și i-a spus toate detaliile tehnice cu finețe în glas pe toată durata apelului – ultima oară când m-a sunat, mi-a vorbit nesperat de frumos, dar doar despre asta, despre iubita Mz. Keiko.

Fetiță din familie disfuncțională, ce puteam face fără tine, căci te iubeam! Lucrai noaptea în call center, ziua făceai traduceri, în weekend mergeai la nunți; la ce ți-au trebuit toți banii lumii când tu cântai deja atât de frumos cu vocea ta bluesy pe TVR 2?

Asta mă întrebam eu în timp ce stăteam rezemat de perete și, așa cum beam, cu pofta reținută a celui care are parte de ultimele bucurii ale lumii, mi-era puțin frică, puțin rușine de ce eram în stare să fac.

(…)

Uneori, un bărbat puternic nu-și găsește șosetele. Ăsta e, de cele mai multe ori, primul lucru pe care mi-l spun dimineața. Îmi încălzește și-mi limpezește mintea ca un pahar mare cu vodcă, o vodcă fină cu aromă de yoga.

De altfel, în fiecare zi, în momentul în care mă trezesc, până îmi fac curaj să deschid ochii, îmi țin mintea în stare de veghe căutând acea frază, aceea maximă – un highlight la care să mă gândesc toată ziua. De cele mai multe ori nu iese așa cum mintea ar vrea să iasă, de cele mai multe ori mintea e goală sau de-a dreptul stupidă, motiv pentru care mă întorc la adevărul suprem, îl rumeg și-l spun cu voce tare, ca și când mi-aș turna în cap o găleată cu apă de izvor direct pe terasa hotelului: Uneori, un bărbat puternic nu-și găsește șosetele!.

Imaginație. Așa m-am trezit astăzi: un bărbat puternic este un bărbat care are imaginație. Apoi m-am întors câteva secunde pe partea cealaltă – cu o seară în urmă, cineva venise acasă fără aer și probabil cu prea multă imaginație, așa că toate ușile și geamurile care se puteau deschide erau deschise, iar vântul suflase cât colo zăpadă în sufragerie.

A fi un bărbat cu imaginație te salvează, am continuat în gând cu fața la perete. Pe mine, unul, m-a salvat. Fără imaginație, viața mea ar fi fost viața altora, o viață cu două numere mai mari, trasă peste viața mea, în care m-aș fi mișcat ca într-un costum de scafandru prin Piața Victoriei.

În momentul acesta, când mintea croșeta sublime analogii, când creierul căuta poziționarea comparativă, mi-am dat seama că sunt pe punctul de a adormi din nou, iar a adormi nu era deloc un lucru bun, nu astăzi, când avea să fiu și eu un mare idiot în frumosul meu costum de scafandru.

Da, mi-am spus ținând ochii închiși încă: un bărbat puternic este un bărbat care are imaginație, pentru că un bărbat care are imaginație nu poate fi niciodată sărac, niciodată treaz și, mai ales, niciodată singur; orice femeie își dorește un bărbat cu imaginație. Iar un bărbat cu imaginație trebuie să se oprească doar când viața sa ajunge să aibă sânii mari și multe zerouri.

Soțul trebuie să aibă imaginație pentru a imprima căsniciei veselia și imprevizibilul, dar mai ales puterea financiară, cel mai puternic resort. Amantul trebuie să aibă imaginație în primul rând pentru a ajunge amant, apoi, pentru a rămâne amant, are nevoie de și mai multă imaginație, de și mai multe ascunzișuri și locuri de fugă – amanții sunt copilotul extern al relațiilor.

M-am ridicat în fund și, la marginea patului, am pipăit podeaua cu tălpile în căutarea papucilor, dar dormisem încălțat. M-am întins, oasele au trosnit și am cules pachetul de țigări de pe birou, pregătit să ies pe terasă, să-mi aprind una în cinstea soarelui, care mi-a adus ziua asta glorioasă în care, dacă lucrurile ar fi stat altfel, ar fi trebuit să caut un făraș pentru a da zăpada afară din casă. În trecere, am notat pe o bucățică de hârtie: Un bărbat puternic este un bărbat cu imaginație. Apoi am împăturit-o și am băgat-o în buzunar. Asta îmi va fi de folos, mi-am spus, va fi poate replica unui personaj, replica unui bărbat aflat la 30-35 de ani care bea într-un bar și vorbește singur; cine știe, poate își recâștigă încrederea privind la sacoul său Valentino – model: țesătură de cașmir, stil country – care atârnă în spatele lui, pe brațele scaunului înalt de lângă tejghea.

Afară, la aer, am inspirat adânc și am așezat regulamentar bricheta pe pervazul pe care tronează, lângă scrumieră, ghiveciul cu pământ înghețat, în care fusese plăntuța Leon, cu care mă pricopsisem în anii de bâjbâire de la iubirea cea mare; de la iubirea marelui roman – iubirea sacoului Valentino.

Ziua era geroasă, o ușoară adiere înghețată a vântului mi-a făcut pielea de găină, iar sub mine vecinul – zic vecinul, deși nu nu cunosc niciodată pe nimeni din imobilele astea în care s-a întâmplat să tot locuiesc – îndesa servieta între scaunul șoferului și bancheta din spate. Vecinul fără imaginație se ducea la serviciul lui fără imaginație într-un Renault de 10 mii, dar cel mai grav, gri – o crimă la adresa imaginației.

Mașina a demarat cu turbarea unui motor diesel de 1.8, așa cum merită unul ca el; eu, după ce am terminat țigara, am mai aprins una, dar m-am întors în casă fiindcă începusem să îngheț ca un rahat.

***

Pentru că markerul subțire nu mai putea reda forța versurilor ce urmau, am continuat să copiez poemul pe peretele din fața mea cu unul negru, foarte gros. Era poemul meu preferat și singurul lucru care trebuia să dăinuie în casa aceea:

A ravel in the blccckkkkk soundd.
I think about you everyday.

My love for you is bla888888ck s####nd.
Echo echo bl&kk s(((((())))))d.
I travel in my love for you.

I ravel in my love for you.
A bl>>>>K $(0)nd in my love for you.
I think about you every day.

There is nothing in my head today.
I hang you in my bLL^^CC// S______—
][ ravel in the B&&&&& S))))))))d

I go out in the b::::::::::K G::::::::::ss
to see you in the <*++*> gIIIIIIIs.
I hang you in my head today.

I ravel through the << >> {oun}
Are you in my $[%&]d today?
An echo in my head today.

I think about you everyday

Apoi, pentru că așa se încheia, într-o notă mai lentă, am revenit, pentru ultimele două, la markerul subțire cu care scrisesem primele șaisprezece versuri din Black Glass Soliloquy al lui Ben Mirov, un fel de imn secret al meu.

Fragment din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească