Poker/ de Bogdan Coșa

Bogdan Coșa s-a născut pe 24 ianuarie 1989, la Codlea, județul Brașov. Absolvent al Facultății de Litere (Universitatea Transilvania din Brașov), specializarea Limbă și Literatură Română – Limbă și Literatură Engleză, promoția 2007-2010, în prezent este masterand al Facultății de Litere (Universitatea din București), secția Teoria Literaturii și Literatură Comparată. Publică articole și texte literare în revistele Cultura, Tomis, Astra, dar și în reviste exclusiv online. A câștigat cu romanul “Poker” concursul de debut al Editurii Cartea românească, ediția 2010.

“Acest roman – mărturisește autorul – a fost scris din prima seară în care am intrat la masa de poker – îmi amintesc perfect camera plină de fum și sentimentul vag că fac ceva ilegal. Știam că aici se va ajunge. Au urmat rescrieri, noapte după noapte, în ochii jucătorilor, în sunetul de jetoane aruncate pe masă, trei ani la rând. Apoi m-am retras și, astă vară, l-am pus pe hârtie în 13 nopți albe.”

“Nimic artificial, nimic strident, nimic căznit în acest roman al unui (totuși) debutant. Totul pare adus “din viață” și pus în pagină cât se poate de simplu, totul curge de la sine, dialogurile sună firesc și încă și mai firesc se înșiră monologurile atât de greu de menținut în registrul credibilității. Încă un foarte bun roman “de generație”, dar despre o altă vârstă și din alte medii – mai dure, de astă dată – decât acelea surprinse în Muzici și faze de Ovidiu Verdeș.Întrezăresc la foarte tânărul Bogdan Coșa, pe lângă talentul (sau arta) firescului, și un fel de joc între încântare și dezîncântare, între plenitudine și nemulțumire, întrezăresc nostalgia unui ceva față de care firescul de acum s-ar putea să fie doar… literatura. (Mircea Martin)

Adei îi plac cărțile. Îi place tot ce ține de artă, de… un nu știu cum să-i zic, în fine, e leșinată după orice căcat i se pare că miroase a cultură. La început mi-a zis că e artistă. Mi s-a părut fascinant. Ea trăiește în filmul ăsta. Crede că e cultă. Că are o soartă specială. Că nu se poate coborî la nivelul unei petreceri. Crede că are trăiri înalte pentru că în fiecare dimineață se ridică din pat, își pune o cană de cafea și ia o carte în fotoliu, memorii sau filosofie. Îmi zice că ăsta e ritualul ei, așa își pune mintea în funcțiune. O perioadă m-a prins. Ajungeam la ea și mă simțeam ca într-un sanctuar, cel puțin camera ei, că în living părinții ei citeau Dan Puric. Nu poți să citești Dan Puric. NU. Dar urcam scările la mansardă și era un vis. Tablouri pe pereți, măști, vaze și tot felul de obiecte artizanale. Era ceva total nou pentru mine. Da, eu, care-am crescut într-o garsonieră, și aia cu chirie o bucată, să umblu cu tipe cu mansarde și treburi de-astea? Mașinile altora. Apoi mașina mea, dar mi-am luat mașină. Și casa… Și tipele astea…

Nu știu de ce îmi trec prin minte toate prostiile. Ada, dracu știe unde e. Andreea, aici, în mașina asta, dormind. Trecere la nivel cu calea ferată. O sută douăzeci, a cincea, a patra, a treia și tot așa. Hopuri mici. Andreea tresaltă puțin, ridică capul și privește nedumerită pe geamul din dreapta. Se culcă înapoi. Fata asta e extraordinară. Nici nu știu dacă aș vreau sau nu să fim împreună. Niciodată nu știu dacă aș vrea să fiu cu altă tipă sau cu Ada. Nici când mă culc cu ele nu știu. Unele fac sex mai bine, altele mai puțin bine. Cu Ada e altfel. Cu Ada e ok. Câteodată se aburesc geamurile. Am înțeles că temperatura corpului crește cu un grad jumate când faci sex. Asta era bine de știut când stăteam în garsonieră și aveam un rahat de calorifer electric. Cinșpe-șaișpe grade în casă. Am plecat la țară într-o iarnă și, când ne-am întors, surpriză totală. Erau două grade în cameră. Nu ne-a venit să credem, rămăseserăm mască. Mama se uita la mine și, când mi-a zis ceva, i-au ieșit aburi din gură ca unui eschimos. Dumnezeu s-o ierte. De fapt, asta-i conștiința aia blestemată. Eu sunt aproape ateu. Adică Dumnezeu sau eu. Dumnezeu sau nu. Ușor de ales, dar greu de renunțat în totalitate. Adică dacă nu e, nu e. Și eu sunt singur. Și mama nu mai e nicăieri sau cum? A fost doar în capul meu? Nu se poate asta, lucrurile ar fi prea simple. Ceva se întâmplă mai departe de mine, de Andreea, de mașina care îndoaie șoseaua, de Bucureștiul spre care ne îndreptăm.

*

* *

Sunt foarte obosit. Simt asta dintr-o dată, până acum îmi fusese doar foame. E șase imediat și afară s-a luminat binișor. În curând răsare soarele, o să-l prind mai departe de Comarnic, cum îmi place mie să-l văd, ieșind de după dealuri sau chiar la câmpie. Îmi aduce aminte de copilăria mea fericită, de diminețile de vară în care mă trezeam împreună cu bunicul, pe la șase-șapte ani și-l ajutam să mulgă vaca, să spele oalele și să pună mămăliga la foc. Să curețe grajdul uneori și altele. După, mergeam să ducem roaba de gunoi în spatele grădinii. Acolo răsărea mereu soarele. Din același loc. Aproximativ. Pășune în față, o vale, apoi, în zare, malul celălalt și culturile de porumb. Cerul se făcea din roșu portocaliu și portocaliul se-ngălbenea imediat. Câteva pete de culoare, apoi un cer albastru. Și ne întorceam cu roaba goală iar bunicul îmi dădea un strugure puțin necopt, acrișor. Așa începeam ziua trei luni pe an. Vara. Verile mele… Care acum sunt gri și cleioase, cancerigene, într-un urbanism găunos.

Acum verile sunt mizerabile. Vara care va urma va fi mizerabilă. Nici nu vreau să mi-o închipui. Nu văd nimic clar, mașini, toropeală, Andreea și Ada, Mișu, nu, nu, nici chiar așa. Complicată situația, complicată a dracului de bine. Nu știu ce să fac. Era mult mai simplu când mergeam să le duc apă cosașilor, să le duc mâncare. Vedeam cum toată grădina e doborâtă de bărbați cu mustață, bărbați grași, bărbați bătrâni. Toți fumători. Și era soare și era frumos și verdele se făcea galben până seara, când ajungeam acasă și râcâiam ceaunul de mămăligă cu o lingură de lemn, apoi puneam lapte la fiert în drăcia aia de cereale moldovenești și mâncam de mă ardeam pe limbă și prin cerul gurii.

Îmi aprind o țigară să-mi potolească setea și dorul de copilărie. Andreea parcă e un copil. Un copil doarme ca un copil. Un copil e frumos. Andreea e un copil. Andreea e frumoasă. Un camion în față, imediat se lățește drumul, intră două benzi pe sens, în sfârșit o să fie aer. O să se vadă câmpurile cu grâul care a înverzit. Tom Waits nu mai merge, CD-ul a început a doua oară. It’ s a dreamy weather, we’ re on… Nu, îmi pare rău. Radio.

Îmi aduc aminte de tata, de Dacia lui în care nu aveam decât radio, în care se abureau geamurile de fiecare dată când treceam de la câmpie la munte, o rablă de-aia care îmi părea atunci cea mai frumoasă mașină din fața blocului, în care nu lăsam pe nimeni să dea cu mingea. Era mașina noastră. Mașina mea. Mă imaginam că atunci când voi fi mare o voi conduce. Voi avea mustață și voi conducie dacia crem, BV, nuștiucât, FEM. Îl ajutam pe tata s-o spele, era mereu curată. Părinți obsesiv-compulsivi.

Îmi dau seama cum mă țin minute-n șir de vorbă, mă joc în mintea mea cu fum, cu fum în față, spre parbriz. Se-ndoaie după oglindă și se lovește de parasolare. În Ford am o poză a Adelinei prinsă în parasolar cu o piuneză verde. Ea mi-a dat-o, avea o cutie cu piuneze colorate. Ada e colorată. Ada e french, poartă botine, fustă și ștrampi colorați. Ada era, dintr-un anumit punct de vedere, femeia visurilor mele. Ada era feminină. Și Andreea e feminină. Poate prea feminină. Poate prea femeie.

Bărbații sunt proști. Bărbații sunt aceiași de mii de ani. Femeile sunt aceleași, dar sunt mai flexibile, în funcție de timpuri. Eu sunt la fel cu omul preistoric. Vreau o femeie, vreau să fie femeia pe care o vreau, vreau să fie a mea. Vreau să am și alte femei. Vrea să fie toate femeile mele. Dar doar una să fie femeia mea. Și omul preistoric era la fel. Femeia vrea să fie protejată. Andreea m-a protejat. Eu nu sunt femeie. Ce e Andreea? Ce fac cu ea? S-a îndrăgostit de mine sau face toate astea pentru că ține la mine? Tot felul de îndoieli, cine sunt și ce fac. De ce fac toate astea? Unde e viața? Ce trebuie să fac? Trebuie să fug sau să stau? Să vorbesc sau să nu vorbesc? Să fiu credincios? Să conduc mai prudent? Să-mi fie frică de radare? Să am mulți bani? Să am multe femei frumoase?

Aș vrea să se reseteze tot. Aș vrea să nu mă fi uitat în spate, când Andreea se pișa. De ce în subconștient a trebuit să fiu mârlan? De ce ne e rușine de curiozitatea noastră, de gesturile cele mai firești? O vacă pe stradă, încet, pe partea stângă. Îi fac un flash băbuței care-o mână de la spate. Aș vrea să facem schimb de locuri, să mă duc eu ca-n cealaltă viață cu vaca pe câmp. Să-mi pun vișine și pâine și brânză într-un rucsac vechi și să nu mă intereseze nimic. Să îmi doresc să fac asta și să fiu mândru că bătrânii au avut încredere în mine. Să pot să mă urc în copacii în care vreau să mă urc. Să cad iar și să nu-mi rup nimic. Să-mi sparg capul la fântână și să n-am fobia asta tâmpită. Doamne, cât am citit pe net despre. Eram foarte panicat. Dacă mi se face rău din nou? Dacă mi s-ar face rău într-o zi când conduc? Să mi se belească ochii cât două ceasuri IKEA și să simt cum mă trec apele, cum senzația de leșin îmi produce un vertij înainte. Aș lovi un parapet? Aș muri?

Nici nu știu cât aș vrea să trăiesc. M-am tot gândit la mine bătrân, dar parcă nu se leagă lucrurile, nu-mi dau seama dacă o să port barbă sau nu, dacă o să fiu bine îmbrăcat sau nu, dacă o să am dinți în gură sau dinți de aur. Sau dacă n-o să am dinți. Dacă o să fiu căsătorit sau nu, dacă o să am o nevastă grasă și proastă, așa cum îmi imaginez de fiecare dată când am un film prost. E cea mai mare frică asta. Dă doamne să n-am o femeie grasă și proastă. Să fie slabă măcar. Și mediocră. Sau să fie o femeie cu părul ondulat, să nu fie foarte stresată. Să fie blândă, să fi iubit copiii. Să fi avut și noi o fată măcar. Sau două, să nu fie singură. Sau să aibă un frate. Să-l cheme Matei.

*

* *

Îmi transpiră palmele pe volan. Mereu umezesc plasticul în general negru, sau îmi las amprenta caldă și umedă pe pielea fină a vreunui volan îmbrăcat în piele. Mașina mea are un volan de două ori mai mare decât mașina asta. E mașină de fete. Fetele au mâinile mici și sensibile. Și grasele proaste au mâini mici și sensibile. Doar că li se umezesc, cum mi se umezesc mie. Dar să nu fie așa, doamne, să fie decentă. Să fie frumoasă. Să fie brunetă și să știe multe despre artă. Să știe, nu ca Ada. Nu spoială. Să nu fie snoabă. Să existe. Să nu devină lesbiană închipuită pe parcurs. Să nu-mi fută creierii în niciun stil posibil. Să mă înțeleagă. Să se bucure mult și din toate căcaturile. Să nu aibă pretenții de la oameni. Să știe că totul vine și pleacă. Să știe să facă cumpărături. Să gătească din când în când. Să vorbim filosofie.

O fătucă pe marginea drumului. Cred că și-a terminat tura și vrea s-ajungă acasă. Aș lua-o în mașină, dar Andreea are scaunul lăsat iar în spatele meu nu mai încape decât înghesuită. Asta e o mașină mică, a trebuit să-mi dau scaunul până în marginea banchetei. Îmi pare rău, arăta interesant curva. N-am nicio problemă cu asta, m-aș îndrăgosti și de o curvă. Tot femeie. Tot suflet. M-aș îndrăgosti de toate femeile. Când ajung în București mă termină psihic plimbarea prin oraș. Văd cinci femei pe minut pe care le dezbrac și le întind în cele mai dubioase locuri și poziții. Le întind în pat, lângă mine, să dormim. Să o acopăr, să o iau în brațe. Să simt cum respiră când doarme. Femeile sunt fascinante când dorm. Femeile sunt sincere când dorm.

Aș vrea o femeie care să nu mă mintă. Să nu se joace dubios cu mine, să nu vrea să ieșim la o mie de ceaiuri și cafele înainte să vină la mine. Să dormim, nu neapărat să mă culc cu ea. Să văd cum își ridică părul, să nu doarmă cu fața pe el. Să fie brunetă, să aibă bucle care se întind pe perna albă. Să se lumineze afară și noi să ne culcăm. Să intre lumina prin geamul de lângă noi. Să-i lumineze fața. Să nu doarmă acoperită mai sus de sâni. Să i se vadă ușor presați sub greutatea ei. Să respire rar. Tot mai rar.

Linii albe întrerupte, linii albe continue. Duble sau nu. Gheretele apicultorilor pe margine. Niciun erotism în asta. Sunt foarte obosit. Mintea îmi zboară în toate direcțiile, apoi prinde câte ceva și se duce adânc în. Țin minte că îi povesteam lui Mișu despre psihanaliză, despre Freud, despre Jung. Despre evrei care au murit. Mișu se uita sceptic la mine, mă întreba de unde am căpătat nuanța asta de misticism în povești. Mișu are un mecanism autodefensiv foarte puternic. Cred că a avut probleme când era mic. Mișu autist. Parcă nici nu-i departe de o imagine cu un copil mic ce stă în fund pe covor și se joacă cu un deget două ore. Totul e foarte posibil. Dragoș trebuie să fi fost hiperactiv. Să fi fost greu de ținut în casă. Dragoș a fost al cartierului. Acum e al nimănui, dracu știe unde e. Sper ca Vision ăsta, de care zice Andreea, să știe ceva, să nu fi făcut drumul ăsta ca o plimbare pe gheață. De-ar fi bine puștiul ăsta. Ne-a dat peste cap. Vision… Ce nume de cod și-a ales și tipul. Dubios oarecum. Deștept, hacker bun, jucător de poker online foarte bun. Îl cunoaște lumea, pe net e vedetă. E interesantă și o viață de-asta secundă. Doi punct zero. Tot un fel de viață, cu jaluzele trase și beculețele ruterului pâlpâind albăstruie în semiîntunericul camerei. Biscuiți și cola. Mulți bani.

Aș vrea să nu existe bani. Să trebuiască să muncim pentru alimente, pentru tot. Să cultivăm din nou tutun. Să-l uscăm și să-l urcăm în pod. Să nu existe internet, filme porno și dumnezeu. Să nu înjur toată ziua. Să nu mă lase vederea sau auzul prea devreme. Lumea să fie bună la suflet, cum e de la natură. Să mâncăm prune și să vorbim despre vreme și despre recolte. De ce toți oamenii au momente când reneagă progresul tehnologic? De ce aș vrea să fiu undeva într-un sat, să mă trezesc liniștit și cu chef de muncă, nu cu ochii vraiște, care mă ustură de mă piș pe mine acum. Să nu am nevoie de un job, să mă trezesc și să merg afară la muncă, nu să trag laptopul de lângă pat și să verific conturile, mailurile și să vorbesc cu colaboratorii. Să nu fie atât de artificial totul, să bem vin făcut de noi. Să bem din căni de lut, să sune înfundat și să zicem “Noroc!” cu toată gura, să nu zicem “Cheers!” și să ciocnim sticla de bere de trei ori, pe ambele părți ale gâtului o dată la bază.

Îmi aprind o țigară și mă uit la fumul care se ridică mereu în același fel. Nu-mi plac țigările, mă înspăimântă câteodată, dar îmi place să fumez, e un ritual. Îmi place să mă gâdile fumul pe gât, să-mi încălzească mărul lui Adam, să expir pe nas ca o locomotivă. Prima țigară, pe care-o trag din pachet de obicei fără să deschid ochii prea bine, e cea mai tare din ziua respectivă. E Țigara. Restul sunt gesturi reflexe. Dar în fiecare dimineață ai ocazia să alegi dacă aprinzi o țigară sau nu. Vorba cântecului de la radio, It’ s new day for meee…

Fragment din romanul cu același titlu care a câștigat Concursul de debut al Editurii Cartea românească, ediția 2010.