Politica lui Buddha

E foarte greu, astazi, sa mai auzi “vocea comunitatii internationale”. Pe vremea razboiului rece, Occidentul se folosea de acest pretentios eufemism global ori de cate ori dorea sa-si mascheze interesele economice sub haina legitimitatii democratice si… umanitare.

Acum, corala planetara s-a dezarticulat intr-o puzderie de voci suprapuse. Armonia preclasica a fost inlocuita prin furtunoase sonoritati de jazz. Si asta in vreme ce agenda politico-diplomatica e plina de urgente nerezolvate: Kosovo, Irak, Iran, Coreea de Nord, Darfur, Sahara Occidentala, Afganistan, Transnistria, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah, ca sa nu mai pomenim tensiunile israelo-palestiniene sau conflictul din Liban. In toate aceste cazuri, “comunitatea internationala” nu a reusit sa propuna o exit strategy: se discuta in felurite formate: six party talks, 3 plus 2, 5 plus 5… ONU apare si dispare… OSCE se strecoara furtiv in tablou… UE pretinde, americanii transeaza. Negocierile se intrerup si se reiau, pe temeiul unei geometrii etern variabile…
Din fericire, unitatea politica a umanitatii a fost reinventata intr-un caz cu totul marginal, care arata ca, daca miza e foarte mica, intelegerea mondiala e inca posibila: Myanmar. E vorba despre un stat asiatic aproape uitat (fosta Birmanie), unde o junta militara acumuleaza faradelegi pe spatele unei opozitii fragile si al unei populatii extenuate. Situatia interna e grava: preturi insuportabile, represiune sistematica, guvern condus de generali care implementeaza orbeste “calea birmana spre socialism”. Dictatura a fost instaurata in 1962! Sa speram ca nu mai are prea multe zile, pentru ca si-a dat pe deplin masura, nimicind traditii, institutii si libertati, fara a pune ceva in loc.
In 1988, presimtind colapsul URSS, poporul birmanez s-a revoltat. Bilant: 3.000 de morti. Din septembrie 2007, miscarea protestatarilor are insa un aliat neasteptat si tocmai de aceea eficient: calugarii budisti. Bonzii, cunoscuti prin roba lor portocalie sau visinie, au iesit in strada, pe o baza tactica foarte inteligenta: nonviolenta unui mesaj clar catre masele oprimate si lumea larga. In loc sa se orienteze spre sediile guvernamentale, ei au ales monumentele religioase, din preajma carora protestul lor pasnic dobandeste o vibratie spirituala greu de contracarat cu tunuri de apa sau grenade lacrimogene. Monahii mizeaza de asemenea pe autoritatea morala a d-nei Aung San Suu Kyi (Premiul Nobel pentru Pace in 1991), imobilizata sub domiciliu fortat la Rangoon. Evident, junta militara e speriata, a ripostat violent, iar arestarile si disparitiile se tin lant. Numai ca, de aceasta data, “lumea” n-a mai ramas chiar indiferenta. Occidentul si-a trimis emisarii, mediatizarea crizei s-a axat oportun pe galeria bonzilor, iar China (principalul sponsor al regimului birmanez), a inceput sa-si piarda rabdarea, intrucat Jocurile Olimpice de la Beijing se apropie si nici un tovaras nu-si doreste, tocmai acum, focuri de arma pe post de artificii.