Popasuri ale tineretii mele (II)

Editura Curtea Veche pregateste pentru tipar doua volume de memorii ale celebrului matematician si estetician Matila Ghyka, intitulate Popasuri ale tineretii mele si Fericit ca Ulise… In fragmentul I al memoriilor sunt prezentati ascendentii pe linie materna ai autorului si e evocata casa copilariei sale, de la Dumbraveni. Traducerea din limba franceza este semnata de Georgeta Filitti, care reda cu maiestrie spiritul epocii in care a trait Matila Ghyka.

Fragmentul I
Afara de patru-cinci luni pe an la tara, mi-am petrecut copilaria la Iasi, capitala acestei Moldove unite cu Valahia in 1859 si ajunse apoi, de curand, regat independent. Bunica mea dinspre mama, Ecaterina Ghyka, nascuta Bals, din ramura basarabeana a acestei familii moldovene (tatal ei a fost maresalul nobilimii din Basarabia – pe atunci provincie ruseasca din 1812, cu intrerupere pentru cele trei judete de la Sud intre 1856 si 1878), mostenise de la o vara, al carei fiu unic ajunsese nebun, vechea casa Bals din Iasi, ca si o proprietate frumoasa de 30.000 de hectare in nord-vestul Moldovei, la frontiera cu Bucovina, pe atunci inca austriaca (din 1777).
Cat traia varul nebun, teoretic bunica mea nu avea decat uzufructul acestei frumoase averi si n-ar fi mostenit-o in intregime decat dupa moartea acestuia (daca el nu si-ar fi revenit). Alexandru Bals, nebunul si proprietarul nominal al acestor proprietati, nu era internat, ci locuia cu noi, in apartamente separate, atat la tara, cat si in oras, bunica fiind teoretic tutorele lui, dar delegand aceasta sarcina fiului ei cel mare, Leon Ghyka; lui ii revenea astfel administrarea domeniului Dumbraveni, numele cel mai insemnat intre cele 14 sau 15 sate care formau proprietatea; la Dumbraveni se afla si principala casa de tara, unde stateam in lunile de vara si de toamna.
Alexandru Bals nu era periculos, ci ursuz si banuitor; stia foarte bine ca e proprietarul legitim al acelor locuri (taranii il salutau cu respect in timpul plimbarii zilnice in landou, cu cei doi paznici credinciosi care odinioara fusesera in serviciul mamei lui), stia ca e nebun (facuse studii excelente de filosofie la Heidelberg sau GA¶ttingen si canta placut la pian) si ne detesta pe toti, mai ales pe tutorele lui, unchi-meu Leon. Cand ne intalneam (el insotit de paznicii sai) pe vreun culoar al casei de la Dumbraveni, ne dadeam la o parte, ca sa-l lasam sa treaca; ne arunca o privire rea si trecea grabit, mormaind ceva in barba. (Experienta ingrozitoare cand eram singur. Senzatia ca eventual putea deveni rau si periculos invaluia pentru mine aceste intalniri intr-o atmosfera de aventura si cosmar).
Un unchi si un unchi mare ai lui Alexandru Bals fusesera in serviciul Rusiei: sambelanul lui Nicolae I, Ion Bals, de care va fi vorba mai departe si spatarul (titlu de boierie de origine bizantina) Emanuel Bals, al carui brevet de colonel in armata rusa, semnat de Ecaterina a II-a in persoana, il mai am inca. La Dumbraveni ramasesera cateva amintiri de la Emanuel Bals: era vorba de doua portrete mari ale lui Lampi, pictor la curtea Ecaterinei a II-a. Unul – chiar al Ecaterinei cea Mare, marcat de o panglica mare albastra, celalalt – al unui barbat slab, intr-o haina rosie, scurta, cu guler de zibelina, un barbat cu trasaturi fine si inteligente, ochi batjocoritori si par blond usor pudrat, pe care, dupa caz, il numeam principele de Ligne sau Potemkin; mult mai tarziu am descoperit ca portretul era al frumosului Zubov (rivalul fericit al lui Potemkin). Prieteniei cu Zubov ii datora, pe semne, spatarul moldovean favoarea imparatesei. Dintr-un pergament superb, iluminat in pagina de garda de un portret in picioare al Ecaterinei, reiesea ca aceasta ii daruise o mare proprietate in Polonia sau in Podlahia, cu nu stiu cate sate si “suflete”.
Din splendorile lui Emanuel Bals mai existau patru tablouri din scoala lui Nattier, reprezentand frumuseti de la curtea Regentului sau a lui Ludovic al XV-lea, si doua naturi moarte cu vanat, din scoala lui Oudry (toate acestea in salonul mare alb-auriu), un ceas plat Louis XVI in aur si email negru si o sevaliera cu o frumoasa montura ruseasca, avand ca sigiliu un safir gravat. Blazonul era o stea cu 16 raze de aur pe camp rosu, timbrat de o coroana contala.
E momentul sa spunem ca Balsii din Moldova aveau o traditie de familie care ii facea sa coboare din contii des Baux din Provence, principi d’Orange, al caror blazon continuau sa-l poarte (steaua regelui mag Balthazar). Amanunt ciudat: aceasta traditie, care pana atunci nu se intemeiase pe nici un fapt concret, a fost verificata cu cativa ani inaintea ultimului razboi prin descoperirea in arhivele orasului Ragusa a unei scrisori a domnului Moldovei Alexandru Lapusneanu in care acesta anunta ca a primit la curtea sa cinci descendenti ai ultimului duce de Sf. Sava (Hertegovina).
Imi cer iertare de a fi staruit asupra acestui episod genealogic, dar amintirile rusesti, mai ales cele privitoare la Ecaterina cea Mare, jucau un rol de seama in atmosfera de la Dumbraveni; de altfel, acolo viata era intru totul asemanatoare cu cea dusa intre 1850 si 1900 de sute de familii de boiernasi rusi in casele lor de tara in stil Adam-Pavel I (in aceasta epoca au fost construite, de asemeni, multe case de tara moldovenesti, intre care si Dumbravenii).
Ca si in Rusia secolului al XVIII-lea si de mai tarziu, bunica, mama, matusile si invitatii lor nu vorbeau intre ei decat frantuzeste; ospitalitatea moldoveneasca era proverbiala si-mi aduc aminte de un prieten al unchiului meu Leon, care a venit pentru trei zile la Dumbraveni si a ramas trei ani. Clima si vegetatia, stilul de viata se asemanau cu cele ale caselor de tara din apropiere, ale proprietarilor ucraineni, asa cum apar descrisi in romanele lui Turgheniev sau in jurnalul Mariei Baskircev. Totul era crescut, fabricat, recoltat pe domeniu, care avea propriii sai caretasi, dogari, selari, fierari, dulgheri etc. Acest personal, impreuna cu gradinarii, era in parte nemtesc, mostenit o data cu domeniul de la “matusa Bals” (mama nebunului).
Totul apartinuse unchiului mare Ion Bals, sambelanul lui Nicolae I, care mai avusese si 100.000 de hectare in Basarabia. Acesta dusese o viata larga, calatorise in Europa cu bucatar, coafor, cofetar, trimisese chiar in Arabia o expeditie insarcinata sa cumpere cai arabi pur-sange, ajunsi cum se cuvine la Dumbraveni (pe la 1820). Magnificele lor pedigree-uri arabe pe pergament in arabescuri de aur si portretele in ulei ale unora dintre ei, “stil GA©ricault”, existau inca si toate aceste amintiri ale unei splendori trecute ne-au oferit mai tarziu – cand, intre cele doua razboaie, stateam uneori cateva zile cu treburi intr-un Dumbraveni deja devastat – motive de distractie filosofica, comparandu-le cu prezentul, socotit lamentabil. Prima expropriere agrara a redus domeniul, impartit intre copiii bunicii, la o zecime din suprafata lui, casa insasi a fost devastata din eroare de rusi, aliatii nostri, in timpul primului razboi mondial (proprietatea, cum am spus, se afla la frontiera austriaca de atunci si unchiul meu nu mai locuia acolo); parcul ajunsese o jungla, terenul de tenis – o savana.
In copilaria mea mai exista o frumoasa biblioteca constituita de acelasi Ion Bals, asemanatoare si ea bibliotecilor marilor seniori rusi din epoca, adica cu toti enciclopedistii, operele complete ale lui Voltaire, Rousseau, Diderot, Montesquieu, Marmontel etc., majoritatea clasicilor latini si francezi si romanticii germani, adaugati de raposata “matusa Bals”. Pe la 8 ani am dat peste editia Galland din “O mie si una de nopti”, ilustrata cu gravuri delicate in arama, pe care o luam intr-ascuns, volum cu volum, ca s-o citesc intr-un hambar unde nu ma stanjenea nimeni.
Eram singurul copil la parinti, divortati pentru nepotrivire de caracter (se casatorisera la 21 de ani), curand dupa nasterea mea. Am petrecut astfel cu mama, bunica, unchii si o matusa – care nu s-a maritat ca sa ramana cu maica-sa – primii zece ani ai copilariei propriu-zise, verile in casa de tara de la Dumbraveni, iernile si primaverile in casa Bals din Iasi, foarte spatioasa, datand tot din primii ani ai secolului al XIX-lea, al carei corp principal, rotunjit ca un turn, forma coltul strazii principale din Iasi – strada Carol si al uneia mai modeste, unde, peste drum de noi, erau frumoasele pajisti ale casei Ghica-Budesti.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar