Popasuri ale tineretii mele (V)

Cu episodul cinci din memoriile lui Matila Ghyka patrundem in ambianta curtii regale engleze si a diplomatiei londoneze din anii premergatori Marelui Razboi. Tanar secretar al Legatiei Romaniei la Londra, admiratia sa juvenila fata de ambianta britanica e fara margini. Matila portretizeaza figuri ale curtii, evoca farmecul irezistibil al unor Antoine si Emmanuel Bibescu, magnificele baluri, vorbeste de Proust, de Principesa Maria si de Principele Ferdinand. Pe unii i-a cunoscut, pe altii doar i-a zarit.
M-am instalat deci la Londra, de data asta cu adevarat. Dupa o prima sedere de doua luni, cand fusesem insarcinat ca marinar sa duc in Romania cele patru vedete torpiloare, ma intorsesem pentru doua saptamani in anul meu de Bruxelles, acum ca secretar clasa a III-a, tot onorar (n-aveam inca loc in buget), prin urmare aveam sansa sa raman cat timp as fi vrut, postul fiind putin ravnit.
Antoine Bibescu, primul secretar al Legatiei Romaniei la Londra, si cu mine eram singurii diplomati romani, afara de Mihai Boerescu (colegul de la Berlin), care vorbeam englezeste in acea vreme cand Romania socotea, in modestia ei de mica putere, ca singurele legatii insemnate pentru ea erau cele de la Paris si Berlin. Deseori, celelalte posturi erau acordate politic de sefii celor doua partide care veneau alternativ la putere, ca recompensa pentru clientii ce facusera servicii electorale partidului. Uneori, era un fel lesnicios sa scapi de un partizan ce incurca locul prea mult. La vremea cand am fost numit, ministru al Romaniei la Londra era un batran gentilom moldovean, numit odinioara de conservatori, fiindca era cumnat cu seful partidului. L-au uitat zece ani in acel post. In cei zece ani nu invatase un cuvant englezesc, avea instinctiv o mentalitate total reactionara si o cultura de incepator. Incapabil sa citeasca o gazeta englezeasca, isi culegea informatiile politice din Le Temps ori din conversatiile cu colegii de la Saint James Club, in momentul partidei zilnice de bridge. In acele vremuri fericite, cand nu se intampla nimic, in traditia sefilor de misiune statea sa trimita o data pe luna la minister ceea ce se numea A‚”raportul politic”, o expunere a politicii interne si externe a tarii pe langa care erau acreditati. Seful nostru isi luase obiceiul ca in loc sa redacteze el insusi aceste rapoarte, sa-l insarcineze pe unul din cei doi secretari, adica pe Antoine Bibescu sau pe mine, sa faca pe rand raportul, pe care-l semna pe incredere, dupa ce il parcurgea vag din ochi. Or, in ceea ce priveste politica interna, Anglia traversa atunci o grava criza constitutionala, accentuata de bugetul revolutionar al lui Lloyd George si de consecintele acestuia, reducerea prerogativelor Camerei Lorzilor propusa de Guvern. Bibescu, foarte liberal in idei, era cu totul de acord cu politica domnilor Asquith si Lloyd George, in vreme ce eu impartaseam ostilitatea opozitiei conservatoare la reforme atat de bruste. Mai mult, mi se parea imoral, oricata simpatie as fi avut pentru nationalismul irlandez, ca o slaba minoritate ca cea a micului grup irlandez din Camera Comunelor sa fie arbitrul politicii interne engleze numai datorita faptului ca reprezentantii a doua partide istorice in Camera Comunelor erau aproape la paritate; printr-un simplu joc de bascula, grupul irlandez era stapan pe situatie, cu Home Rule drept pret al pozitiei sale.
Una dintre urmarile acestor imprejurari a fost ca rapoartele politice ale legatiei noastre din Londra, redactate cand de Bibescu, in maniera liberala, cand de mine, intr-una conservatoare, trebuie sa fi uimit ministerul si pe regele Carol I prin tendinta lor eclectica si alternativa de a ilustra generos doua puncte de vedere cu totul opuse asupra luptei dramatice dintre Lloyd George si Camera Lorzilor.
Antoine Bibescu si fratele lui, Emmanuel, locuiau intr-o casa in Chelsea, pe malul Tamisei. De la ferestrele lor aveai o priveliste minunata spre fluviu si podul Battersea care i-ar fi placut si lui Whistler. Aceasta casa de pe Grosvenor Road, legata pentru mine de multe amintiri, era aranjata si mobilata cu un gust desavarsit in culori neutre, cenusiu si bej, cu covoare caucaziene si impletituri japoneze in aceeasi nota, cu obiecte vechi de mare pret in nisele din pereti: alabastre egiptene, sticlarie si ceramica persana ori chinezeasca. Aceasta armonie de tonuri si de forme de un gust perfect insemnau o destindere pretioasa pentru minte si pentru nervi. Cei doi frati erau frumosi si foarte seducatori, Antoine, cu curiozitatea lui vesnica, nescapandu-i nici o noutate, nici o descoperire, indiferent din ce domeniu, Emmanuel, cu specializarea lui mai adanca in anumite domenii, ca arhitectura in general, arta romana si cea gotica in special. Se cunoaste influenta capitala pe care a avut-o in aceasta privinta asupra lui Marcel Proust, pe care l-a initiat in farmecul catedralelor franceze.
Lumea, cea careia ii corespunde adjectivul monden, conta inca mult in vremea aceea pentru un tanar diplomat. Antoine, care cunostea profund tot ce avea insemnatate in societatea si intelighentia Londrei, a avut amabilitatea sa ma prezinte multor prieteni ai lui din cele doua grupuri care se intalneau la el. Tinerele femei si fete de lume aveau de altfel idei foarte inaintate asupra artei si literaturii si influenta franceza domnea acolo gratie unor critici ca Edmund Gosse si Desmond Mac Carthy, acesta din urma mare prieten cu Bibescu.
La un celebru bal costumat dat de lord Winterton, alt prieten al lui Antoine, am vazut-o pentru prima oara, intre alte frumuseti, pe lady Diana Manners (mai tarziu Duff Cooper), imbracata intr-un costum de infanta de Velasquez rosu ca focul, in splendoarea feerica a celor 18 ani ai ei. Ma distra sa compar serbarile de la Curtea Angliei cu cele de la Curtea din Berlin, pe care o parasisem; uniformele regimentelor scotiene, Garda neagra sau Gordon Highlanders, ale cavaleriei din Indii (lancierii din Bengal sau Skinner’s Horse) le eclipsau pentru mine pe cele ale cuirasierilor din Silezia ori ale Garzilor de corp ale Kaizerului. Ca spectacol, am urmarit incoronarea lui George al II-lea, apoi cursele de la Ascot, unde toate femeile si fetele dragute ale Regatului Unit se adunau in tribuna regala. N-am lipsit sa ma duc la uriasul balci de la Derby-ul din Epsom, unde odata pe an reinvia in toata stralucirea ei zgomotoasa si colorata Anglia rabelaisiana din gravurile lui Rowlandson.
Inca o amintire de la incoronare: balul dat de frumoasa ducesa de Sutherland, mama ducelui actual, in palatul de la Stafford House. Kronprinz-ul Germaniei, principele mostenitor Ferdinand al Romaniei si frumoasa principesa Maria, arhiducele Franz Ferdinand si alte altete venite din toate monarhiile Europei, laolalta cu rajahi si printese musulmane. Barbatii erau in tinuta, pantalon scurt negru, ciorapi de matase. La un moment dat, am vazut un om cam de 60 de ani, cu un chip frumos si framantat, de taran sau de mestesugar. Pe urma, am vazut ca purta la genunchiul stang funda albastra brodata cu aur a Ordinului Jartierei. Era batranul duce Henry de Norfolk, seful Partidului Catolic Englez.
La balul acesta mi s-a intamplat ceva foarte magulitor; am fost luat drept valet al familiei Sutherland de un invitat care urca scara mare. Cum admirasem fizicul frumos si hainele bine croite ale servitorimii palatului, aceasta confuzie m-a facut sa ma simt ridicol de vanitos.
Alte baluri in case istorice care acum sunt hoteluri ori au disparut: Grosvenor House, unde am dansat sub “Baiatul albastru” al ducelui de Westminster (am reintalnit “Baiatul albastru”, multi ani mai tarziu, in California, in magnifica colectie Huntington), Cadogan House, unde au debutat trei fete incantatoare ale lui lady Chelsea, devenita lady Meux…
Asemeni eroului din Ploaie de stele, pot evoca “…aceste sfarsituri de bal din Belgravia si Mayfair, unde in saloanele aproape pustii, sub lambriurile triste in stil Adam ramaneau doua sau trei tinere cu ten de floare, cu cativa dansatori sfidand oboseala, cu ochii ficsi; invartindu-se fara odihna pana in zori, emanand ceva imbatator, misterios si irezistibil, asemeni actiunii chimice a acestor radiatii ultraviolete care te ard fara caldura aparenta…”.
Dupa incoronare, seful nostru a fost scos la pensie si Antoine Bibescu a devenit insarcinat cu afaceri. Am profitat ca sa pun in aplicare un proiect la care ma gandeam de mult: o calatorie completa in jurul lumii, cu oprire in Statele Unite si in Extremul Orient, cei doi poli care ma atrasesera totdeauna. Cum nu eram platit, iar munca la legatie era aproape nula (nu exista o colonie romaneasca la Londra), Antoine a acceptat sa ma lase sa plec intr-un concediu tacit, adica fara sa-l anunte la Bucuresti. Trebuia doar sa-l previn cu doua luni de zile inainte de intoarcere, ca sa-mi acorde atunci oficial cele doua luni de concediu la care aveam dreptul.
La sfarsitul lui iulie m-am imbarcat astfel pe Kronpimzessin Cecilie, pachebot al lui Nord Deutscher Lloyd, putand sa respir iar prin toti porii briza Atlanticului. Era vremea binecuvantata dinaintea primului razboi mondial, cand puteai calatori fara pasaport, cand singurul act de identitate cerut pentru un mandat telegrafic era un plic pe numele tau si cand mandatele telegrafice internationale functionau. Am ajuns intr-un New York absolut se potrivea visurilor mele, chiar a celor de copil, cu primii zgarie nori (Flat Iron Building sau “Fierul de calcat” era privit inca cu respect) si m-am instalat intr-un hotel pentru actori de categoria a treia si fete din cor, pe strada 42. Imi placea totul, mai ales faptul ca eram singur, necunoscut, total independent, fara telefoane ori scrisori care sa ma lege de un trecut de care ma despartea un ocean. Era ca si cum as fi despuiat o personalitate ca sa imbrac una noua si, ca sa completez aceasta impresie, mi-am luat numele unei marionete vazute altadata la MA1nchen intr-o piesa fantastica, unde eroul, metamorfozat in pasare (doar capul) de un vrajitor rau, nu-si putea recapata infatisarea decat dupa ce i-ar fi fost smulse trei pene de pe cap in urma unor aventuri abracadabrante. Personajul se numea Maximilian Eulert si cu acest nume m-am inscris la hotelul meu de cabotini. Inca o data, era o evaziune completa in afara trecutului si impresia de usurare, datorata opririi totale a angrenajului acestui trecut, era delicioasa.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar