Portretul autistului la tinerete (I)

In 2006, actrita Sandrine Bonnaire isi termina cel dintai film ca regizoare – este vorba despre pelicula Ea se numeste Sabine, dedicata surorii ei, in varsta de 38 de ani, autista. Tragedia tinerei, povestita la granita pateticului, a fost transformata intr-un mesaj de sensibilizare a publicului la adresa unei maladii ignorate, dar care apasa pe umerii a numeroase familii din lume. O problema care a inceput sa fie cunoscuta, odata cu aparitia pe ecrane a sclipitorului Raymond, personajul principal, intrepretat de Dustin Hoffman, din filmul Rain Man (Oscar 1988, Ursul de Aur 1989).
Un mesaj mult mai percutant pe aceeasi tema a lansat, putin inaintea lui Bonnaire, Daniel Tammet, un foarte tanar autist atins (rau!) de aripa geniului, care si-a publicat cea dintai carte de memorii, Born on a Blue Day (Nascut intr-o zi albastra) in 2005, la Londra. Volumul a avut un tiraj masiv in SUA si a fost recent tradus in Franta, unde critica literara a vazut, dincolo de semnificatia umana si medicala a cartii, un urias talent scriitoricesc. Fiu al unei familii londoneze sarmane, Tammet, bolnavul-savant, este considerat veriga lipsa intre universul autistilor si lumea noastra, pentru ca este capabil, spre deosebire de colegii sai de suferinta, sa povesteasca tot ce i se intampla in cap si in suflet. Si iata cam ce i se intampla, in acest fragment de inceput al cartii: “M-am nascut pe 31 martie 1979. Intr-o miercuri. Stiu asta pentru ca 31 ianuarie este albastru. Zilele de miercuri sunt mereu albastre, ca si numarul 9 sau zgomotul iscat de o cearta”. Si mai departe: “Am o nevoie aproape obsesiva de ordine si de rutina, lucru care poate, in mod virtual, sa afecteze fiecare detaliu al vietii mele. De pilda, trebuie sa mananc musai 45 de grame de porridge la micul dejun. Nici mai mult, nici mai putin…”. Autistii stau sechestrati in lumea lor interioara si sunt ruinati de orice prezenta a noului. Iar nou este tot ce nu reprezinta rutina. Daca asta stiam, si puteam intelege, nu la fel de simplu de priceput este culoarea pe care Tammet o confera zilelor. Metafora? Nicidecum. Pentru tanarul englez, fiecare litera (Salutare, domnule Rimbaud!) sau fiecare cifra are o forma si o culoare. Daca ii spuneti data nasterii, el va va indica imediat, gratie asocierilor cromatice, in ce zi a saptamanii a picat. Acest mod de a stabili corespondente ii ingaduie sa-si sporeasca memoria si sa gandeasca diferit. Chiar daca, in clipa cand primeste o vizita, fuge speriat din camera ca sa-si puna la fiert un ceai si sa atinga un oarecare echilibru emotional, Daniel Tammet a izbutit sa iasa in public si sa faca o demonstratie a incredibilelor sale capacitati. Pe 14 martie 2004 (in engleza, 3.14), la Oxford, sub supravegherea unei cohorte de savanti, a recitat, pret de cinci ore si noua minute, 22.514 zecimale din sirul nesfarsit care alcatuieste numarul Pi (3,14…). Cum a izbutit? Gratie unui fior estetic: “Pentru mine, numarul Pi este ca Mona Lisa sau ca o simfonie de Mozart”. In rest, a facut tot soiul de asocieri colorate. Lui Daniel ii trebuie cateva zile ca sa invete o limba straina (pentru islandeza i-au trebuit 7) si, pana in prezent, stie engleza, finlandeza, spaniola, franceza, germana, esperanto si, n-o sa credeti, romana. In plus, si-a inventat propria lui limba, manti, care are mai multe vocale decat consoane.