Portretul unei femei excepționale/ de Stelian Țurlea

Alicia Dujovne Ortiz
Dora Maar, prizoniera privirii

Viață, vocație, viziune
Editura Curtea veche

Traducere din limba franceză și note de Nicolae Cristian. Colecția “Femei celebre”. O biografie care se citește cu pasiune. Născută la Paris sub numele Henriette Theodora Marković, dintr-un tată croat și o mamă franțuzoaică, Dora Maar își va petrece copilăria la Buenos Aires. Singura fiică a familiei bogatului arhitect Marković va fi atent supravegheată de părinții ei, crescând izolată și singuratică. La numai 13 ani, părăsește Argentina în compania mamei sale și se stabilește la Paris, dar va continua să revină, pentru a sta alături de tatăl ei, la Buenos Aires. Devine, treptat, cunoscută în cercurile artistice pariziene și, la 29 de ani, când îl cunoaște pe Picasso, este deja o fotografă celebră, având, în plus, la activ două căsnicii eșuate – cu cineastul Louis Chavance și cu scriitorul Georges Bataille.

Întâlnirea cu Picasso, la cafeneaua Les Deux Magots, moment în care Dora îi înmânează faimosului pictor mănușile ei pline de sânge, după ce își tăiase degetele cu un cuțit, îi va schimba viața. Alicia Dujovne Ortiz insistă asupra copilăriei austere a Dorei Maar, dominată de figura autoritară a tatălui, care prefigurează relația disfuncțională cu faimosul pictor – singurul bărbat din viața ei care se va dovedi în stare să o subjuge. Relația dintre Dora și Picasso e descrisă drept o combinație de masochism, suferință și vanitate, desfășurându-se în centrul vieții mondene a grupului suprarealist parizian pentru care “morala” e cuvântul cel mai detestat. Dora Maar se transformă, treptat, din bruneta mândră și distantă în femeia care se va lupta, umilitor, în fața lui Picasso cu o altă amantă a acestuia, Marie-Thérèse Walter, și, mai târziu, în “femeia care plânge” – așa cum apare în celebrele tablouri ale lui Picasso. Relația cu Picasso va însemna, de asemenea, sfârșitul carierei de fotograf a Dorei și îmbrățișarea picturii – tablourile ei dovedindu-se mediocre, imitații, în mare, ale stilului Picasso.
O criză nevrotică și internarea într-un spital de psihiatrie, unde va fi supravegheată de Jacques Lacan, o îndepărtează pe Dora de Picasso; după ce își va reveni, emoțional, Dora se va retrage din viața socială pariziană, va îmbrățișa romano-catolicismul și se va izola aproape complet. La moartea ei, în 1997, Dora Maar și-a lăsat întreaga avere Bisericii. De la Cocteau la Lacan – aceasta e epoca pe care o înfățișează Alicia Dujovne Ortiz. Pe parcursul unei investigații psihologice pasionante, prin paginile cărții defilează o pleiadă de artiști ai avangardei franceze și de figuri celebre. Cu lirism, dar și cu precizie jurnalistică, Dujovne Ortiz desenează tabloul unei femei misterioase, căreia critica din zilele noastre îi atribuie, în sfârșit, rolul care i se cuvine.

Autoarea biografiei, Alicia Dujovne Ortiz, s-a născut în Buenos Aires, Argentina. Așa cum sugerează prenumele, originea ei etnică e dublă: tatăl era fiul unui imigrant evreu venit în Argentina, iar mama era o scriitoare și feministă militantă provenind dintr-o familie argentiniană înstărită. A studiat, timp de trei ani, filosofia și literatura la Universitatea din Buenos Aires și a început să scrie și să publice poezie în limba spaniolă. Până în 1977 Dujovne Ortiz publicase deja trei volume de poezie și un roman, El buzón de la esquina. Începe să colaboreze cu ziarul progresist La Opinión, care e cenzurat și, în cele din urmă, închis de junta argentiniană.

În 1978, împinsă de dictatura militară instaurată la Buenos Aires, își părăsește, împreună cu fetița ei de 13 ani, țara natală și se stabilește la Paris. Continuă să colaboreze cu publicații prestigioase, precum La Nación (Argentina), Excelsior (Mexic), La Vanguardia (Spania), și cu revista Le monde (Franța). Experiența exilului și a dezrădăcinării e descrisă în cel de-al doilea roman al ei, El agujero en la tierra. În 1986 primește Premiul Guggenheim, iar în anii ’80 este consilier literar al prestigioasei edituri Gallimard.
După o lungă perioadă de exil, Dujovne Ortiz se întoarce la Buenos Aires, dar continuă să penduleze între Franța și Argentina. A scris biografii ale unor personalități controversate, printre care se numără poeta argentiniană Maria Elena Walsh (1982), fotbalistul argentinian Diego Armando Maradona (1994) și María Eva Perón (1996), cea de-a doua soție a președintelui argentinian Juan Perón. Biografia Evitei Peron se bucură de un succes răsunător, atât în Argentina și în Franța, cât și în numeroasele țări unde apar traduceri. Aceste biografii au fost apreciate de critică pentru combinarea preciziei jurnalistice cu subiectivismul literaturii, pentru acuratețea documentării și pentru stilul narativ, informal, care le transformă în lecturi captivante. În următorul roman, El árbol de la gitana (1997), scriitoarea își explorează originea etnică, viața ei de outsider, în anii ’70, și exilul în Europa. În 1998 publică Mireya, un roman despre o prostituată franceză, model pentru Tolouse Lautrec, care va emigra în Argentina.
În 2002 se întoarce la Paris, iar în 2004 publică Dora Maar: Prissonière du regard, o biografie pătrunzătoare a faimoase fotografe de origine argentiniană care a fost, timp de șapte ani, amanta lui Picasso. Alicia Dujovne Ortiz a primit, pentru întreaga carieră culturală, Premiul Fundației Konex, cea mai prestigioasă distincție culturală din Argentina.