Posteritatea? – „o frază de dânșii inventată”/ de Lucian Vasilescu

La amiază, vremea era minunată. Cerul limpede, fără arșiță. Casa era, de fapt, o căsuță patriarhală, modestă, puțin ponosită, cu obloane (parcă verzi) la ferestre. În spate, la intrare, era un soi de verandă. Curtea potrivită, nici mare, nici mică, era locuită de flori comune, vesele, sănătoase, frumoase. La stradă era un gard de plasă de sârmă așa, ca să nu se spună despre ograda cu pricina că n-are și ea gard. Oameni, cât să-i numeri pe degetele de la cele două mâini, nu mai mulți. Și încă, dintre aceia, o bună parte se găseau acolo pentru că se întâmplase să fie în oraș din alte pricini. Slujba a început în curte, printre flori, cum spuneam, albine și fluturi. Peste nici un ceas, totul avea să se termine. O fotografie de la acea amiază, când vremea la Sibiu era minunată, când cerul era limpede, fără arșiță, ar putea ilustra Dicționarul Explicativ al Limbii Române în dreptul cuvântului “singurătate”. Și în dreptul altor cuvinte, ale căror antonime sunt solidaritate, recunoștință, prețuire, respect, prietenie, admirație, compasiune și încă…

În timpul vieții sale, mai multe “instituții”, “organizații” și “foruri” l-au onorat pe locatarul de pe strada Vasile Aaron din Sibiu, lustruindu-se, de fapt, pe sine. La capătul vieții amintitului locatar nu s-a mai înghesuit mai nimeni să facă măcar act de prezență.

Pentru mine (aflat întâmplător la Sibiu, pentru câteva zile) a fost singura dată când i-am stat în preajmă lui Mircea Ivănescu, în chiar ultimele clipe în care a mai zăbovit pe Pământ.

Iar în timpul acela scurt am priceput că posteritatea e doar “o frază de dânșii inventată”.

FOTO:

Mircea Ivănescu