Povara

Mai exista oare timp pentru Echinox? Au trecut atatia ani, s-au scurs atatea generatii si – intr-o traditie deloc magulitoare – fiecare dintre acestea a crezut si crede ca revista s-a incheiat o data cu iesirea ei din redactie.

S-a incetatenit atat de bine tentatia privirii (doar) inapoi, incat faptul ca Echinox-ul continua sa apara e resimtit adeseori ca o ciudatenie, mai ales fiindca revista nu a devenit o simpla omagiere a trecutului. E, desigur, aici o problema a conditiei umane si a celei de scriitor. Fiecare autor crede in miscarea literaturii pana in momentul cand, datorita chiar acestei miscari, el se afla pe val. Atunci se iveste credinta in stabilitate, in valori, in lucrurile pe care te poti bizui ca vor fi mereu aceleasi. De aceea, mai mult decat oricare alta revista, Echinox-ul trece prin repetate crize de identitate.

In cei trei ani de cand conduc revista, redactia acesteia nu s-a pastrat intacta de la un numar la altul. Redactorii vin si pleaca intr-un ritm ametitor. Se repeta, dupa adevarul mirabil sau trist ca istoria joaca mereu aceleasi roluri, aceleasi revolte, aceleasi resemnari, aceleasi ambitii. In doar trei ani, am uitat deja numarul tinerilor studenti care au intrat in redactie, in cenaclu, cu constiinta limpede ca lumea si literatura pot si trebuie sa fie schimbate.

Revistele mari din tara – cu sursa lor financiara cat de cat sigura (de la Guvern sau de la Uniune sau de aiurea), cu increderea ca se pot bizui pe aceiasi oameni (uitand uneori ca aceleasi nume, in mod repetat, ajung sa mortifice orice energie) – au o liniste pe care Echinox-ul n-are cum s-o cunoasca. Exista senzatia transparenta ca rolul acestora nu e de a schimba literatura, ci, mai simplu, de a impune o literatura.

Tot de aici provine, atunci cand ma uit inspre Echinox, incercarea de a-l privi printr-o formula, printr-un stil. Dar Echinox-ul nu are o istorie, ci are, fireste, istorii. Nu are un stil si o literatura, ci literaturi. Asa incat ceea ce conteaza in cele din urma nu este atitudinea din exterior, nostalgia si uneori invidia, cat adevarul viu al celor care fac mereu revista.

Intotdeauna, literatura traieste (in intelesul tare al acestui cuvant) doar din prezent. Cand n-o face, rolul si identitatea ei devin suspecte si/sau inexistente. Dupa aceasta simpla realitate lucreaza actualul Echinox: toata literatura care a existat este doar pretext pentru literatura actuala, la fel cum cea prezenta e doar un pretext pentru literatura ce va veni. O revista trebuie sa instituie permanent o provocare, sa pastreze in miscare spiritul unei literaturi.

Impotriva lui, Echinox-ul are o istorie care ii face cinste. Si, mai mult, are un prezent care, bazat pe traditie, nu se sfieste s-o modifice. Timpurile nu iarta. Ele aduna din istorie doar ceea ce mai are sens pentru cei care vin. Abilitatea si forta Echinox- ului, acum cand numara 35 de ani de existenta, stau tocmai in faptul ca aceasta numaratoare nu a luat sfarsit.