Povara lucrurilor cunoscute/ de Ziarul de duminică

Jiddu Krishnamurti

Eliberarea de cunoscut

Editura Herald

Ediție nouă. Colecția Krishnamurti. Traducător: Asociația Culturală Krishnamurti.

„De-a lungul veacurilor omul a căutat ceva dincolo de sine însuși, ceva dincolo de bunăstarea lui materială: ceva pe care îl numim adevăr, Dumnezeu sau realitate, ceva în afară timpului, ceva care să nu poată fi tulburat de împrejurări, de gândire sau de corupția omenească. Omul și-a pus dintotdeauna întrebarea: «Ce rost au toate astea? Are viața vreun înțeles cât de mic?».

Azvârlit în imensa confuzie generată de conflicte, revolte, brutalități, nesfârșite războaie religioase, ideologice, naționale, el se întreabă, cu un sentiment de adâncă și durabilă frustrare: ce este de făcut, cum se poate ieși din toate acestea, ce înseamnă viața, și dacă există ceva dincolo de ea? Și negăsind acel lucru de nenumit, cu o mie de denumiri, pe care l-a căutat întotdeauna, omul a recurs la credință – credința într-un salvator sau într-un ideal – însă credința naște necontenit violență. În această neîncetată luptă pe care o numim viață, noi încercăm să stabilim un cod de comportament adaptat societății în care am fost crescuți, fie că este vorba de o societate comunistă, fie că este o așa-zisă societate liberă.

Noi ne supunem anumitor reguli de conduită, considerându-le ca o parte din tradiția noastră. Privim mereu către altcineva ca să aflăm care conduită este bună sau rea, care mod de gândire este corect sau greșit și, conformându-ne acestui model, conduita și gândirea noastră devin mecanice, răspunsurile noastre devin automate. Dar nu vom afla niciodată noul până când nu vom învăța cum să ne eliberăm de povara trecutului, de povara cunoscutului.” – J. Krishnamurti

Noi am acceptat că viața înseamnă agonie și suferință, ne‑am obișnuit cu acest lucru și ne gândim că moartea este ceva ce trebuie evitat cu grijă. Și totuși, când știm să trăim cu adevărat, moartea este extraordinar de asemănătoare cu viața. Nu se poate să trăim fără ca, în același timp, să nu murim. Nu putem să trăim dacă nu murim psihologic în fiecare clipă. Acesta nu este un paradox intelectual. Ca să trăim complet, total, ca și cum fiecare zi ar fi o nouă frumusețe, trebuie să murim pentru ziua de ieri, altminteri trăim mecanic, iar o minte mecanică nu poate cunoaște niciodată ce este iubirea, nu poate cunoaște niciodată ce este libertatea.

Pe noi ne înfricoșează moartea pentru că nu știm ce înseamnă cu adevărat viața. Nu știm cum să trăim și de aceea nu știm cum să murim. Câtă vreme ne va fi frică de viață, ne va fi frică de moarte. Omul pe care viața nu îl înspăimântă nu se teme că se va găsi într‑o nesiguranță totală, căci el știe că lăuntric, psihologic, nu există siguranță.

A nu căuta siguranță înseamnă a participa la o mișcare nesfârșită în care viața și moartea sunt unul și același lucru. Omul care trăiește fără conflicte, care trăiește cu frumusețe și iubire nu se teme de moarte, fiindcă a iubi înseamnă a muri.

Krishnamurti s-a născut la 11 mai 1895, la Madanapalle, în sudul Indiei. „Descoperit” de mișcarea teozofică, este crescut și educat în Occident, considerându-se că va deveni instrumentul exprimării unui mesaj de o deosebită importanță, că va îndeplini rolul unui Mesia sau că va fi fondatorul unei noi religii. În 1925, în urma morții fratelui său Nityananda, Krishnamurti traversează o gravă criză psihologică, în decursul căreia începe să se îndoiască de toate valorile „spirituale”. S-a eliberat de tot ceea ce învățase, rămânând într-o stare de non-speranță. Nu mai aștepta nimic. Și tocmai în această situație de gol interior, în această stare de moarte față de elementele structurale ale trecutului său psihologic – spune Krishnamurti – a erupt în el „acea binecuvântare ce se realizează numai într-o stare de liniște autentică, a avut loc erupția explozivă a iubirii”. Această experiență a determinat în el o înnoire spirituală, o adevărată revoluție, o profundă mutație. Din acel moment Krishnamurti a declarat că nu va mai fonda o nouă mișcare religioasă sau un nou sistem filozofic care să înrobească și să condiționeze și mai mult mințile oamenilor. În urma acestei revoluții lăuntrice, Krishnamurti a dizolvat „Ordinul Stelei”, ce fusese fondat special pentru el și, începând din 1928-1929, a luat o orientare complet independentă de orice fel de organizație. După o perioadă dificilă, marcată de nenumărate confruntări, Krishnamurti îi întâlnește în 1946 pe Aldous Huxley și pe Charles Morgan, împreună cu care va fonda o școală la Ojai, California; de altfel Huxley i-a prefațat lucrarea Prima și ultima libertate. Din acel moment, mesajul său a devenit mai cuprinzător și s-a răspândit în întreaga lume, până când – lucru extraordinar – în anul 1974 a avut loc incidența mesajului său cu elita intelectuală. De atunci Krishnamurti s-a întâlnit de două ori pe an, o dată în Anglia și o dată în California, cu savanții cei mai iluștri ai lumii contemporane: savantul Kapra, care a condus multă vreme centrul de studii nucleare de la Geneva, D. Bohm, profesor de fizică la Universitatea din Londra, cei mai mari specialiști în neuropsihiatria și anatomia creierului, pe scurt, vreo cincizeci de savanți, toți niște enciclopedii vii. Și nu este oare un suprem paradox? Ei îl întâlnesc pe Krishnamurti, cel care denunță pericolul condiționării prin cultivarea creierului. Independent de mesajul pe care îl aduce, Krishnamurti este fondatorul unei serii de școli în India, America și Anglia. El a scris o lucrare intitulată Despre educație și, în aceste școli noi, încearcă să orienteze elevii spre împlinirea facultăților lor creative, încearcă să facă din ei ființe creatoare și nu simpli imitatori, să trezească în ei facultatea atenției și a observării extrem de clare.