POVESTEA (II). Primul capitol – Provocarea/ de Tudor Călin Zarojanu

Poiana era largă și inundată de soare. Cu măsurile de azi, am putea spune că avea mai bine de trei hectare. Jur-împrejur, o perdea de copaci înalți care refuzau să-și lepede vreodată frunzele. De altfel, clima era blândă, ploile erau calde, zăpada nu atinsese vreodată iarba cărnoasă, iar vântul nu reușea să străbată pădurile din jur. Se foia bezmetic la marginea exterioară a acestora, se strecura, julindu-se, printre arborii și tufișurile de pe lizieră, dar nu ajungea în luminiș.

Frumusețea perpetuă a vremii era asigurată de apropierea Ecuatorului și de vecinătatea Oceanului – dar asta n-aveau cum să o știe locuitorii poienii, pentru că nu călcaseră, de generații întregi, în afara acelui spațiu. De ce ar fi făcut-o? Aveau acolo tot ceea ce le era trebuincios și se simțeau nespus de bine împreună, sporovăind, jucându-se ori lenevind la soare.

Trăiau acolo, împreună, iepuri, popândăi, melci, șopârle, fluturi, furnici, gândăcei și alte insecte, încurcându-se printre picioarele cailor. Și ce cai! Câteva duzini de armăsari plini de vigoare, cu pielea lucioasă, cu coamele și cozile bogate fluturând în alergare, atunci când se luau la întrecere. Albi, negri, cafenii, de toate culorile.

Dintre toți, Pegas era cel mai neastâmpărat. De fapt, curiozitatea lui era neastâmpărată. Toată ziua punea zeci de întrebări tuturor celor din jur, reușind deseori să devină sâcâitor. Dar nimeni nu se supăra cu adevărat, pentru că supărarea nu avea ce căuta în Poiana Fermecată.

Punea întrebări tuturor!? Adică și iepurilor ori libelulelor? Da, căci în vremurile acelea toate animalele din lume vorbeau același grai. În afară de Șarpe… Dar despre șarpe puțin mai încolo…

Nu este, așadar, de mirare, că Pegas este cel care a declanșat evenimentele. Mai devreme sau mai târziu, curiozitatea lui trebuia să depășească zidul verde al copacilor. S-a întâmplat în ziua în care puternicul animal, alb, cu o stea neagră în mijlocul frunții, a ajuns să se întrebe unde ajunge râul care străbătea poiana și le asigura potolirea setei. La așa întrebare, cei din jur au ridicat din umeri (sau, mă rog, din aripi – după caz): ce importanță avea unde ajunge apa? La fel de bine s-ar fi putut întreba, ha-ha-ha!, de unde vine!

Pegas a fornăit inciudat de indiferența lor, care nu făcea decât să-i sporească dorința de a dezlega misterul. Un mister cu care trăiseră bine mersi părinții, bunicii și stră-stră-bunicii lor! Dar așa era Pegas.

Fără să se mai consulte cu nimeni, s-a apropiat de locul în care râul era înghițit de pădure, descoperind că, dacă-ți asumai neplăcerea de a te freca de coaja copacilor, puteai să parcurgi măcar câțiva pași în afara poienii, pe marginea apei. Ceea ce a și făcut. După trei-patru metri (dar pe atunci nimeni nu măsura în metri), malurile apei se limpezeau, arborii se răreau, tufișurile se micșorau și Pegas putea păși în voie. Asta i-a dat curajul să-și ridice privirile din pământ și să privească decorul. Uimitor! Nu părăsise decât de câteva secunde Poiana Fermecată și deja era în altă lume. O lume dominată de foșnete și jocuri de lumini. Filtrate prin coroanele copacilor, razele soarelui se jucau de-a umbrele chinezești – am spune acum, căci pe atunci nu existau chinezi, după cum nu exista vreun alt neam de astăzi. Dacă erai mai slab de înger, puteai să te cam sperii. Dar Pegas era un cal curajos, așa că nu se opri. La capătul unei jumătăți de ceas, începu să zărească în fața lui o creștere ciudată a luminii. Deși lipsit de orice experiență, intui că se termină pădurea și va ieși într-un spațiu deschis, probabil o altă poiană.

Când ajunse la lizieră, ceea ce descoperi dincolo de pădure îi dădu peste cap toate intuițiile. Nu o poiană se deschidea acolo, ci un univers infinit! Mai întâi, un uriaș covor galben, prăfos și vălurit, dincolo de care era ceva ce cuvintele lui Pegas n-ar fi putut reuși să descrie: o imensă suprafață albastră, mișcătoare, brăzdată de dungi mici de alb și emițând zgomote sincopate, fâșâitoare. O suprafață care ajungea să sprijine cerul. Un cer care nu mai era, ca deasupra poienii, un platou oval, ci acoperea întreaga lume.

O!, și dacă șocul s-ar fi limitat la atât! De parcă amețitorul peisaj n-ar fi fost prilej suficient de amețeală, suprafața albastră se sparse bursc și din ea țâșni spre soare o siluetă sclipitoare, pentru a se prăbuși la loc, într-un vârtej de spumă. Năucit, Pegas păși pe covorul galben, care se dovedi a fi cald, moale și puțin scârțâitor, apropiindu-se de locul în care apa – era o apă, acum vedea bine asta, dar ce fel de apă!? – venea să mângâie praful acela granulat. Deodată, silueta cea lucitoare se ivi din nou, foarte aproape, de data asta nu săltând, ci doar dând la iveală un bot prelung și zâmbitor.

– Bună, ce faci?, spuse botul, în graiul universal al animalelor.

– Bi-bi-ne, se bâlbâi Pegas, după care adăugă: Cine ești tu?

– Sunt Fred, răspunse botul fâțâindu-se încoace și-ncolo prin apă.

Pegas își scutură coama:

– Nu, nu, nu cum te cheamă! CE ești? Ce fel de animal ești?

– Sunt un delfin, spuse delfinul cu mândrie, cabrându-se și ieșind din valuri până aproape de coadă.

– Un delfin…, șopti Pegas pentru sine, ca spre a se asigura că a înțeles.

Fred veni și mai aproape, cu riscul de-a eșua, pentru a întreba amuzat:

– Da’ ce, n-ai mai văzut niciodată un delfin!?

Pegas mărturisi, arătând cu capul apa:

– N-am văzut nici asta…

Apoi coborî privirile, scormonind cu copitele:

– Nici asta…

Delfinului nu-i venea să-și creadă urechilor:

– Ce? Oceanul!? Nisipul!? N-ai văzut niciodată nisip!?

Și, tăvălindu-se prin apă, izbucni în hohote de râs. S-ar fi ținut cu mâinile de burtă, dar delfinii nu au mâini.

Acum, calul era supărat:

– Ce râzi așa?

Fred își ceru scuze și-l puse să-i explice. Pegas acceptă scuzele și începu să-i povestească despre poiana din care nu ieșise nimeni din vremuri imemoriale. Delfinul, care străbătuse întreg Oceanul (în acea vreme exista un singur ocean), mai avea puțin și leșina de uimire, dar se abținu, ca să nu se supere din nou calul. Nerăbdător, însă, îl întrerupse până la urmă:

– Bine-bine, și ai vrea s-o vezi?

Pegas se încruntă a neînțelegere:

– Pe cine?

– Lumea!, țipă vesel Fred, după care, nu se știe de ce, începu să facă din nou tumbe prin apă.

Calul bătu supărat din picior:

– Stai! Stai! Vreau! Dar unde e!?

Fred se prelinse din nou foarte aproape de el și îi șopti:

– Peste tot!

Apoi se retrase la fel de repede în valuri și-i strigă de acolo:

– Vrei să ne luăm la întrecere?

Fără să aștepte răspunsul, porni ca o săgeată, la suprafața apei, iscând o despicare de spumă de-a lungul litoralului, așa cum aveau s-o facă bărcile cu motor, unsprezece mii de ani mai târziu. Pegas se dezmetici târziu și, nervos din cauza handicapului, țâșni la rândul lui, cu atâta forță încât copitele lui aruncau nisipul la zeci de metri în spate.

Un torent de spumă și unul de nisip – așa se vedea de la distanță cursa paralelă a celor două superbe animale. Un șanț pe apă și altul pe uscat. Nici Fred nu înota, nici Pegas nu galopa – amândoi zburau, abia atingînd lichidul și solidul. Fiecare fir de nisip și fiecare strop de apă, o dată spulberat în văzduh, nu ajungea să revină în mediul său decât atunci când cel care-l smulsese de acolo abia se mai vedea în depărtare. Un pescăruș încercă o vreme să țină pasul cu cele două proiectile vii, dar abandonă repede, îmbufnat.

După câteva sute de metri, acolo unde țărmul începea să cotească lent spre un promontoriu de piatră, Fred se opri cu o voltă, într-o învolburare de apă care zăpăci peștii, și așa speriați de cursa delfinului. La rândul lui, pe mal, Pegas frână violent, cu toate cele patru picioare, lăsându-se mult pe spate, aproape de a cădea în fund, iar oprirea lui burscă născu un nor de nisip prin care, preț de câteva secunde, calul nu se mai văzu decât ca o nălucă albă.

TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secția de Informatică a Facultății de Matematică, Universitatea București, cu lucrarea de licență “O privire matematică asupra piesei «Romeo și Julieta»”, publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul și în toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenție de știri, radio, TV. A debutat editorial cu volmul de proză scurtă “Viața ca troleibuz” (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia “Viața lui Corneliu Coposu” (1996, ediția a doua 2005), romanele “Reluare cu încetinitorul” (1997) și “Sfârșitul lumii” (2005), culegerea de proză scurtă “Copiii asfaltului” (2007). În prezent lucrează în TVR, fiind realizatorul programului “De ce-aș citi?”, și este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, Revistei Flacăra, Adevărul și Radio România Cultural.