POVESTEA (IV)/ de Tudor Călin Zarojanu

Al doilea capitol

– Încotro?

Ei, iată o-ntrebare! Pegas ridică din umeri și spuse:

– Înainte!

“Înainte” se întâmpla să fie exact spre răsărit, căci se aflau și urmau să se deplaseze pe linia imaginară care marchează latitudinea de 7 grade nord.

Porniră, așadar, spre est, în vreme ce, în spatele lor, dincolo de inelul verde care împrejmuia Poiana Fermecată, soarele se pregătea să plonjeze în ocean. Mergeau astfel în întâmpinarea Întunericului, care nu întârzie să-i învăluie, la început precum o ceață umbroasă, apoi ca o vâscozitate încă transparentă, sfârșind prin a deveni un solid negru, impenetrabil.

Atunci se opriră, cu inimile galopând. Acasă, Întunericul era prilejul dulce de-a adormi cu capul sprijinit de spinarea celuilalt. Aici, însă, devenise brusc o amenințare. Și unde, mă rog frumos, dispăruseră stelele? Și Luna ca un felinar?

Era-ntuneric ca-ntr-un băț.

– Trebuie să ne oprim, șopti Pegas, ceea ce era de-a dreptul hazos, căci se opriseră deja. Dar nici lui Blackie nu-i venea să râdă. Era atât de speriat încât, mult mai devreme decât s-ar fi așteptat nu doar ei – ci și cei rămași în Poiană – întrebă fornăind:

– N-ar fi mai bine să ne întoarcem?

Pegas întoarse capul spre el nechezând supărat, gata să-l certe pentru mult prea rapida înmuiere, dar nu reuși să spună nimic, pentru că tocmai amuțise: dincolo de tovarășul lui de drum se vedeau doi ochi! Doi ochi uriași, roșii, plutind în întuneric la vreo cinci metri deasupra lor și zece depărtare de ei (ați reținut oare că pe vremea aceea nu se măsurau distanțele în metri, nici timpul în minute, și că în general nu se măsura nimic în nimic? Bine, atunci promit să nu mai pomenesc despre asta. O să continuăm să vorbim despre metri și minute și litri și kilograme, numai așa, ca să înțelegem noi cam cum arătau lucrurile, bine?)

– E ce-ce-ci-ci-ne-ne-va-va a-co-co-lo!, bâigui Pegas.

Blackie râse sănătos:

– Hei! Ai început să vorbești păsărește!

Abia după aceea mintea lui developă ce-i spusese albul prieten și se întoarse să vadă, încremenind la rândul lui. După câteva secunde de tăcere totală, din direcția ochilor – care nu clipiseră niciodată – se auzi un fel de șuierat:

– Bună sssssseara…

Pegas își regăsi o parte din siguranță:

– Bună seara, cine sunteți dumneavoastră?, întrebă el politicos, pentru că așa îl învățase mămica lui să fie, întotdeauna politicos.

Atunci ochii se apropiară – fără să coboare – și în jurul lor, în întuneric, se contură vag un chip, apoi un trup urias. Le-ar fi fost imposibil celor doi să spună ce era, nu mai văzuseră niciodată așa ceva. Noi am putea spune că semăna la fel de bine cu un balaur și cu o caracatiță…

– Ssssunt Chipterițțța!

– Chipterița!?, tresăriră caii, speriați – nu se știe de ce – mai mult de nume decât de arătare. După care Pegas, revenindu-și din nou, întrebă frumos:

– Nu vă supărați, ce-i aceea o chipteriță?

Arătarea începu să râdă. O!, n-ați fi vrut să auziți acel râs, care înfioră cuprinsul de jur-împrejur pe kilometri întregi… Era ca un horcăit, ca un tunet, ca un vas de pahare sparte, ca niște cioburi de sticlă scrâșnite între dinți, ca un fier târât pe piatră, ca un strigăt de agonie…

– Nu exissstă chipterițțțe!, strigă la urmă Chipterița. Sssunt doar eu, sssingură, Chipterița!

– Și ce vreți de la noi?, întrebă Blackie, mai puțin politicos, pentru că mama lui îi făcuse o educație oarecum libertină.

Chipterița ignoră obraznica întrebare și întrebă la rândul ei:

– Unde mergețțți?

– În Lume, răspunseră cei doi.

– Lumea e mare, observă filozofic Chipterița. Unde în lume?

– Înainte.

Chipterița căzu pe gânduri.

– Mda, spuse în cele din urmă. Înainte pare o direcțțție bună. Bine. Avețțți grijă.

Și dădu să plece. Cei doi, uimiți că au scăpat așa ușor, nu trecură totuși cu vederea nuanța amenințătoare din ultimele cuvinte ale Chipteriței.

– La ce să avem grijă?, întrebă Blackie.

Chipterița se întoarse spre ei greoi, unduindu-și nenumăratele brațe tentaculare. Ochii ei roșii se apropiară de sus în jos spre cai și șopti gâjâit:

– O să aflați!,după care se îndepărtă foșnind în noapte.

Pegas și Blackie sughițară. Oare ce îi aștepta? Oare cât de periculoasă putea să fie Lumea în care abia pătrunseseră?

Până una-alta, deciseră să nu se miște până în zori. Primele raze ale soarelui îi găsiră având, la rândul lor, ochii roșii, căci nu putuseră dormi, de frică. Poate că și Chipterița avea insomnii…

Dar – odată astrul galben săltat peste linia orizontului – Lumea își recăpătă strălucirea și spaimele nopții se topiră de parcă n-ar fi existat vreodată. Cei doi prieteni se scuturară de tenebre și de frig, își luară micul dejun – căci în zonă creștea o iarbă minunată – și, rotind privirile, descoperiră în apropiere un râuleț a cărui apă era numai bună pentru a-ți astâmpărra setea și a-ți drege vocea.

– Deci?, întrebă Blackie, fără să poată bănui că, zece mii de ani mai târziu, va exista o adevărată tevatură în jurul acestui cuvânt.

Pegas arătă vesel spre soare:

– Înainte!

Porniră așadar mai departe. Peisajul părea rupt din Paradis. Mirosurile, glasurile naturii, prospețimea aerului, căldura blândă a astrului zilei – totul transforma drumul într-o plăcere. Aproape că le venea să danseze mergând.

Spre amiază începu să se vadă desenul zigzagat al unui munte.

– Uite!, zise Pegas, o ridicătură mare de piatră, cum ți-am spus!

Pentru că trebuiau să-i spună cumva, deciseră să-i spună chiar așa, ridicătură. Erau la poalele ei către ora trei. Dar nu se putea trece. Peretele era prea abrupt, iar ridicătura se întindea dintr-o zare în altă zare, deci nu putea fi ocolită decât într-o viață de cal.

Și totuși, descoperiră o posibilă soluție. Undeva în dreapta lor, deci spre sud, exista o crăpătură în peretele de piatră, părând să străbată tot muntele.

– Și dacă nu ajungem nicăieri?

Pegas nu răspunse, dar avansă spre falia din munte, urmat de prietenul său. După doar câțiva metri erau în beznă, căci drumul era ca un tunel. Orbecăind și lovindu-se de pereți, erau gata să renunțe, când în fața lor se zări o lumină. Își recăpătară curajul și porniră mai departe. Nu peste mult, pereții de piatră se îndepărtară unul de altul și cei doi călători pătrunseră într-un spațiu ceva mai larg care avea deasupra, departe sus, o ieșire spre lumina zilei. Înainte de a apuca să facă ori să spună ceva, auziră un schelălăit. În dreapta lor, într-un fel de cușcă naturală, se agita ceva. Era un câine, prins cine știe de când într-o capcană de piatră.

– Ce faci aici?, întrebă Blackie botul care se ițise printr-o crăpătură.

– Ce să fac, mă joc!, răspunse cu obidă câinele, pe care îl chema Câine.

– Vreau să zic: cum ai ajuns aici?, se corectă musafirul.

– Am fost blestemat, răspunse Câine.

Cei doi cai schimbară o privire rapidă și deciseră că e mai urgent să-l elibereze decât să înțeleagă ce e cu el.

– Dă-te!, spuse scurt Pegas, întorcându-se cu spatele, și câinele pricepu repede, ghemuindu-se în fundul închisorii lui. Frumosul cal alb începu să izbească stâncile cu copitele din spate, în vreme ce tovarășul lui supraveghea atent operațiunea, căci exista riscul unei prăbușiri. Din fericire, aceasta nu se produse. În schimb, eforturile lui Pegas fură încununate de succes: în câteva minute deplasase bucățile de piatră suficient de mult pentru ca prizonierul să se poată strecura afară, nu fără a se juli serios.

Dar ce mai conta! Era liber! Se gudură imediat, recunoscător, pe lângă cei doi, se scutură de praf, apoi întrebă:

– Încotro?

Se vede treaba că erau toți niște ființe cu spirit practic, care nu se lungeau la vorbă.

– În Lume, răspunse Pegas.

– Pot să vin și eu cu voi?

– Sigur că da. O să ne povestești pe drum. Apropo, știi cumva dacă drumul ăsta duce de cealaltă parte a muntelui?

– Da, cred că da.

Porniră. Slavă Domnului, calea nu se îngusta la loc, totuși erau siliți să meargă în șir indian, într-o formație care avea să se repete întotdeauna în lunile următoare: Pegas deschizător de drumuri, Blackie asigurând spatele pe sistemul “urma scapă turma”, iar restul la mijloc. Restul, deocamdată, era format din Câine, care începu să povestească. Se născuse la poalele unui deal și trăise o vreme fără griji alături de ai lui, până ce, într-o zi, o vrăjitoare se abătuse prin acele ținuturi. Câine habar n-avea că e vrăjitoare, de fapt habar n-avea că există vrăjitoare, el văzuse doar o babă urâtă și antipatică, pe care a lătrat-o ca atare. Vrăjitoarea s-a speriat și s-a enervat. Nu toate vrăjitoarele sunt urâcioase și răzbunătoare, dar asta era, drept care îl blestemase pe Câine să fie închis într-o cușcă de piatră, în fundul defileului în care îl găsiseră, doi ani mai târziu, Pegas și Blackie. Doi ani, da! Doi ani îngrozitori în care supraviețuise bând apa care se scurgea în răstimpuri de pe munte și ciugulind firimituri de hrană aduse de vânt. Tristă poveste, din fericire terminată acum.

– Ei!, zise vesel Câine, pe post de încheiere, acum Lumea e și a mea!

După care, însă, se încruntă brusc:

– Dacă avem grijă…

Cei doi cai tresăriră:

– Așa ne-a spus și Chipterița!

– V-ați întâlnit cu Chipterița!?, fu rândul cățelului să tresară. Și nu v-a mâncat!?

– Stai așa!, zise Pegas. Las-o pe Chipteriță, îți povestim după aia. Zi întâi la ce trebuie să avem grijă!

Câine îi privi speriat și abia șopti:

– Să nu le întâlnim…

– Pe cine?

El nu răspunse imediat, aruncând în jur căutături îngrozite.

– Pe cine!?, insistară ei, și atunci el spuse, abia auzit:

– Pe ele… cele care sunt atât de crude și de sălbatice… pe Cele Douăsprezece Mici Bestii Roz!!