Povestea lui Johnny Cash

“Walk the Line” este o biografie conventionala despre un artist neconventional. Dar, asa cum “neconventional” e un mod simplist de a-l descrie pe Johnny Cash, un interpret al nuantelor infinite, atat de complex incat nici un film nu e suficient de mare ca sa-l incapa, la fel si pelicula lui Mangold sfideaza etichetarile superficiale. Da, nu schimba mare lucru in formula, dar asta e, pana la urma un lucru bun. E un film onest care, insa, respira pasiune prin fiecare por. Mangold si-a propus, cu umilinta, sa spuna o poveste curata despre ceea ce l-a tinut pe Cash in viata, in ciuda demonilor care-l torturau, despre ancora vietii sale: dragostea sa consumanta, obsedanta si persistenta pentru June Carter.

S-a vorbit mult despre asemanarea lui “Walk the Line” cu “Ray”, mult celebrata biografie de anul trecut. Dar pelicula lui Mangold e mai buna. In loc sa treaca in fast-forward peste o intreaga existenta, inghesuind secvente revelatorii cu toptanul, regizorul alege sa se concentreze pe acest romance.

Inceputul ne arunca in inchisoarea Folsom, unde colegii de trupa ai lui Cash intretin multimea detinutilor adoratori. Undeva, in backstage, cantaretul mangaie, ganditor, lama unui taietor de lemne – asemenea celei care l-a ucis pe mult iubitul sau frate. Iar durerea de pe fata lui Phoenix spune totul. Intr-un flash-back cu scene din copilarie, vedem sursa psihicului sau distrus: un tata abuziv si un frate mai in varsta a carui moarte va fi radacina angoasei si a vinei sale.

Prima jumatate a filmului face cronica ridicarii lui Cash la statutul de superstar, dupa ce schimba gospel-ul pe rock. Pe drum, avem parte de superbe imitatii ale lui Elvis Presley, Jerry Lee Lewis, Carl Perkins si, binenteles, June Carter. Iar tot acet show, vibrand de energia exaltata a dementilor ani rock”n”roll, acele coafuri, acele miscari de solduri, acea isterie, face toti banii. Insa, pentru viitoarea legenda country, succesul si turneele epuizante vin la pachet cu impulsurile autodistructive si abuzul de amfetamine.

Phoenix nu-l imita neaparat pe Cash, ci ii canalizeaza spiritul. Chiar daca nu seamana fizic, interpretarea sa e atat de spectaculoasa incat creierul nostru face corectia.

Reese Witherspoon e, aici, in rolul carierei sale: te face sa te indragostesti de ea chiar din clipa in care irumpe pe ecran. Priviti-i pe ea si pe Phoenix in duet: asemenea chimie si dedicatie (au cantat cu propriile voci) nu veti mai vedea curand. Intensitatea actritei e naucitoare si in afara scenei. Pare atat de usor de citit si, totusi, atat de complicata: daca e atat de stabila si sanatoasa, de ce e atrasa de barbati dezechilibrati si nesanatosi? Singura, expresia ei din momentul in care e certata de o gospodina pentru faptul ca nu e o buna crestina, merita un Oscar: rusine, durere, revolta, umilinta, totul in acei ochi de un albastru hipnotic.

Nu am fost un fan al lui Cash – il priveam cu un soi de reverenta rece. Insa, dupa film, stiam ca trebuie sa pun mana pe un “best of”. Mai tarziu, am ascultat cover-ul sau la “Personal Jesus” si, brusc, inegalabila voce tanguita a unui om care-si cauta izbavirea a avut alta relevanta: am simtit in plex tensiunea dintre dezgustul de sine si resemnare. Adica acel ceva al “omului in negru”: un invelis cool ce masca cicatricile unui suflet indoliat. Si nu asta ar trebui sa faca o buna biografie muzicala? Sa-ti redea omul din spatele cantecului?

* Walk the Line/ Povestea lui Johnny Cash, SUA, 2005. R: James Mangold. Cu: Joaquin Phoenix, Reese Witherspoon, Ginnifer Goodwin, Robert Patrick. Premiera: 02.02.2006. Distribuit de: InterComFilm Romania