Povesti de desteptat copiii

Arena circului si scena de teatru au de cele mai multe ori pentru ei aceeasi semnificatie, doar ca ultima nu este intotdeauna chiar atat de spectaculoasa – fapt taxat fara vreo retinere de copii, la fiecare moment de cadere a ritmului. S-a spus, de-a lungul timpului, ca spectatorii cei mai sinceri sunt, neindoielnic, copiii. Dar sinceritatea este oare suficienta atunci cand vorbim despre arta?

Ciudat e ca majoritatea spectacolelor romanesti prezentate in cadrul festivalului de la “Creanga” au incurajat astfel de manifestari fruste, virulente si energice din partea copiilor. Chiar in timpul reprezentatiilor – fara a fi vorba despre mizanscene interactive -, personajele se desprindeau de lumea povestii si isi asumau o relatie complice cu publicul, caruia ii cereau sfaturi sau ii puneau intrebari care sa le ajute sa inainteze in istoria narata. Era suficient pentru a dezlantui in auditoriu un concert de tipete, urlete, chiote si hohote nejustificate si devenite repede incontrolabile, astfel incat s-a intamplat adeseori ca spectacolul din sala sa-l copleseasca pe acela de pe scena. Pana si gongul care “introducea” fiecare productie autohtona a avut acelasi efect, de a amplifica atmosfera de neliniste si de agitatie care domnea in sala. Si asta, pentru ca micii spectatori capatau senzatia ca tot ceea ce urma sa se petreaca era mai mult decat previzibil – o poveste cunoscuta, spusa in maniera traditionala, care ii invita, parca, sa participe, pentru a condimenta actiunea si pentru a nu o lasa sa treneze in aceleasi tipare binestiute. Atunci cand s-au confruntat cu mijloace de expresie insolite, cu intrigi nou-descoperite, cu adaptari neconventionale ale unor basme clasice, cand au fost transportati in zone artistice in care le-au fost stimulate imaginatia, intuitia, fantezia si nu neaparat memoria si vocalitatea, atunci si atentia lor a devenit mult mai concentrata asupra a ceea ce vedeau si simteau si nu asupra a ceea ce ar fi putut ei sa faca, in relatie cu ce vedeau. Un exemplu in acest sens este spectacolul Grande Finale al companiei ambulante Batida din Danemarca, spectacol care a primit Premiul pentru interpretare (in mod exceptional, acordat tuturor actorilor trupei) si care a reusit sa transforme povestea unei nunti unde orchestra, in lipsa cuplului nuptial, incepe sa-si repete programul artistic, intr-un eveniment teatral cu uriasa forta de impact. Muzica live, interpretata cu virtuozitate, insertiile coregrafice perfect justificate si sustinute, amestecul de burlesc si grotesc, comic si tragic, sfarsit si inceput sunt, toate la un loc, datele acestui spectacol in timpul caruia doar paraitul ocazional al boxelor (uneori, intentionat) a deranjat curgerea fireasca a desfasurarii scenice, coplesitoare. Copiii-spectatori asteptau cu atentia incordata, asa cum nu-i mai vazusem pana atunci, sa afle ce se mai poate intampla intr-un spectacol care nu le dadea totul de-a gata, ci le cerea sa-si mentina treaza capacitatea de a se mira, de a se lasa dusi de joc fara a incerca sa-l conduca ei. Dintr-o data, publicul devenise “vulnerabil”, pentru ca nu mai avea armele informationale necesare pentru a intui ce se va intampla mai departe pe scena si, in consecinta, pentru a le sugera (a se citi: urla) actorilor care urmeaza sa fie continuarea povestii. Tocmai de aceea, am convingerea ca datoria fundamentala a oricarui creator de teatru (indiferent ca se adreseaza adultilor sau copiilor) este de a nu-si subestima publicul si de a nu incerca sa se coboare la nivelul lui (presupus a se afla destul de jos…), ci, daca e cazul, de a-l inalta pe acesta, pentru a-i face accesibila gandirea sa artistica si reprezentarea ei scenica. Toate teoriile despre comunicare insista asupra adaptarii mesajului la nevoile, cunostintele si disponibilitatile receptorului, iar in arta lucrurile nu pot sta altfel – daca nu-ti cunosti publicul si daca te adresezi unei mase confuze si eterogene, creatia isi pierde directia si, fara un destinatar clar, esueaza in stereotipuri si clisee “cu priza” la multimi. Aceasta e doar o modalitate usor pompoasa prin care incerc sa spun, de fapt, ca nu le poti pretinde sa vada numai palarii celor care ar putea sa-si imagineze in locul lor un sarpe boa mistuind un elefant: copiii care stau in sala si copiii care sunt sau care au fost in noi. Si, cata vreme cautarea Micului Print nu va inceta, fiecare Oscar isi va dori o Tanti Roz, care sa nu-i spuna insa povesti, ci sa-l ajute sa le traiasca. Sper ca teatrul sa-si (re)descopere o astfel de menire – menirea de a fi, pentru fiecare copil, aceasta Tanti Roz. Nu a dramaturgului francez Eric-Emmanuel Schmitt, ci a noastra, a tuturor.