Prăbușirea/ de Guillermo del Toro, Chuck Hogan

Un virus vampiric a pus stăpânire pe orașul New York, se răspândește în toată America și, în curând, va cuprinde lumea întreagă. În tot acest haos, dr. Eph Goodweather, șeful echipei de intervenție rapidă în situațiile de amenințare biologică, se află în fruntea unui mic grup de oameni dornici să oprească răspândirea monștrilor însetați de sânge. Dar e posibil să fie deja prea târziu, căci a început un război între vampirii din Lumea Veche și cea Nouă, rod al planului malefic al Stăpânului, iar cele două grupuri își dispută controlul total. Prinși între aceste forțe aflate în conflict, oamenii, lipsiți de putere, vulnerabili, devin din consumatori, consumați. Viitorul omenirii este incert, iar Eph și destoinica sa echipă, îndrumată de un fost profesor și supraviețuitor al Holocaustului, trebuie să lupte împotriva unei amenințări al cărei scop suprem este mai cumplit decât și-a închipuit oricine la început, o soartă mai cruntă decât anihilarea.

Guillermo del Toro este regizor, scenarist și producător de film. De la primul său succes, Cronos (1993) la El laberinto del fauno (Labirintul lui Pan, 2006), film cu șase nominalizări și trei premii Oscar, și la mai recentul Hellboy II (2008),del Toro oferă cinefililor o abordare mereu diferită, cu adevărat unică. Chuck Hogan a primit în anul 2004 Premiul Hammett pentru cartea Prince of Thieves, iar romanul său Two Thousand Volts a fost inclus în seria celor mai bune romane americane mystery din 2009. În anul 2009, cei doi autori au scris împreună The Strain (Molima), prima carte a trilogiei cu același nume, iar în 2010 au lansat volumul al doilea, The Fall (Prăbușirea). Înclinația spre suspans și atenția acordată detaliilor caracteristice lui Hogan completează perfect pasiunea lui del Toro pentru genul horror și pentru elementele fantastice. Primele două părți s-au bucurat de succes încă de la apariție, iar aprecierile nu au întârziat să apară: “O trilogie cu o intrigă fascinantă. O poveste cu adevărat memorabilă, o carte pe care nu o mai poți lăsa din mână odată ce ai citit prima pagină.” (Clive Cussler) “O poveste îngrozitoare, care îți taie răsuflarea. În Molima, Bram Stoker se întâlnește cu Stephen King și cu Michael Crichton. Nu există ceva mai bun de-atât.” (Nelson DeMille) * * * “Oglinzile sunt aducătoare de vești proaste”, s-a gândit Abraham Setrakian pe când stătea sub lampa de perete verzulie, fluorescentă, privindu-se în oglinda din baie. Un bătrân care se uita într-o oglindă și mai bătrână. Marginile ei erau înnegrite de vreme, iar putreziciunea se apropia din ce în ce mai mult de centru. De propria imagine. De el. “În curând, vei muri.” Atâta lucru îi putea arăta oglinda cu foiță de argint. De multe ori îl pândise moartea sau chiar și mai rău de atât, dar de data aceasta era altfel. În propria imagine vedea iminența acestui lucru. Însă, în ciuda a tot, cine știe cum, pe Setrakian îl alina adevărul oglinzilor de modă veche. Erau oneste, pure. Aceasta de dinaintea sa, o adevărată capodoperă ce data de la începutul secolului, era destul de grea și forma un unghi cu peretele placat cu faianță, fiind agățată cu o sârmă înfășurată în sfoară. Peste tot prin apartament se aflau în total vreo optzeci de oglinzi cu foiță de argint, unele pe pereți, altele pe podea sau sprijinite de biblioteci. Le colecționa dintr-o pornire incontrolabilă. Asemenea celor care au străbătut deșertul și știu cât de valoroasă este apa, la fel și lui Setrakian îi era imposibil să rateze achiziționarea unei oglinzi cu foiță de argint, mai ales a uneia mici, de buzunar. Însă, mai mult de atât, miza pe o străveche calitate a lor. În ciuda credinței populare, vampirii chiar au reflexie în oglindă. În oglinzile moderne, produse industrial, nu apar altfel decât cum îi percepe ochiul. Însă, în oglinzile cu foiță de argint, imaginea le este distorsionată. O anume caracteristică a argintului face ca monstruozitățile acestea pline de virusuri să creeze o interferență vizuală, ca un avertisment. Asemenea oglinzii din povestea Albei ca Zăpada, o oglindă cu foiță de argint nu poate minți. Și astfel, Setrakian și-a privit chipul în oglindă − între chiuveta masivă de porțelan și etajera pe care se aflau prafurile și pomezile sale, cremele împotriva artritei, alifiile calde menite să-i aline durerea resimțită în articulațiile noduroase − și și l-a studiat. Acolo a văzut că forța îi pierea, a devenit conștient că trupul său nu era nimic mai mult decât un simplu corp, îmbătrânit și slăbit, degradat, așa încât nu era sigur că avea să supraviețuiască șocului unei transformări. Nu toate victimele supraviețuiesc unei asemenea experiențe. Chipul. Ridurile adânci, asemenea unei amprente, de parcă degetul timpului i s-ar fi imprimat cu hotărâre acolo. Îmbătrânise peste noapte cu douăzeci de ani. Ochii îi păreau mici și uscați, îngălbeniți ca o bucată de fildeș. Era palid, iar firele de păr i se desenau pe craniu ca niște firișoare argintii de iarbă pleoștite de o furtună. Tac-tac-tac… A auzit strigarea morții. I-a auzit bastonul. Propria inimă. Și-a privit mâinile încovoiate, modelate doar prin puterea voinței ca să se adapteze și să poată ține mânerul bastonului-sabie de argint, însă lipsite de dexteritatea necesară pentru a face și alte lucruri. Confruntarea cu Stăpânul îl slăbise peste măsură. Acesta era mai puternic decât își amintea sau presupusese Setrakian. Încă trebuia să mediteze la teoriile cărora le dăduse naștere supraviețuirea Stăpânului expus la lumina directă a soarelui. Aceasta îl slăbise și îi lăsase urme, dar nu-l distrusese. Razele ultraviolete nocive pentru virus ar fi trebuit să aibă asupra sa efectul a zece mii de săbii de argint, însă, cu toate acestea, cumplita creatură rezistase și fugise. În fond, ce e viața dacă nu o serie de mici victorii și mari eșecuri? Dar ce altceva îi rămânea de făcut? Să renunțe? Setrakian nu renunța niciodată. În momentul de față, nu putea decât să-și dea sfaturi tardive. Dacă ar fi făcut asta în loc de aia. Dacă ar fi reușit cumva să arunce clădirea în aer imediat ce afla că Stăpânul era înăuntru… Dacă l-ar fi lăsat Eph să-și dea ultima suflare în loc să-l salveze în momentul crucial… Numai gândindu-se la șansele ratate, inima i-o lua la galop, palpitând și ratând câte o bătaie, pulsând anevoie, de parcă în adâncul său s-ar fi adăpostit un copil neastâmpărat care tot dădea să fugă. Tac-tac-tac… Mai puternic decât bătaile inimii se auzea un bâzâit gros. Setrakian îl cunoștea prea bine, era preludiul uitării de sine, al trezirii într-un pat din camera de urgență, în cazul în care mai era vreuna funcțională… Cu degete rigide, a luat o pastilă albă din flacon. Nitroglicerina previne angina pectorală prin detensionarea vaselor care duc sângele la inimă, permițându-le să se dilate, crescând fluxul sangvin și alimentarea cu oxigen. A luat o tabletă și și-a pus-o sub limba uscată, ca să se dizolve. Imediat a simțit ceva dulce, ca un gâdilat. În câteva minute, murmurul inimii avea să se domolească. Pastila cu nitroglicerină cu efect rapid îl liniștea. Toate regretele, acuzele și jelania erau o presiune inutilă asupra creierului. Și iată-l acum! Cartierul Manhattan pe care îl adoptase îl chema pe când se prăbușea din interior. Trecuseră câteva săptămâni de la aterizarea Boeingului 777 pe Aeroportul JFK, câteva săptămâni de la sosirea Stăpânului și de la declanșarea epidemiei. Setrakian o anticipase încă de la primul buletin de știri, cu aceeași siguranță cu care intuiești moartea cuiva drag când sună telefonul la o oră nepotrivită. Știrile despre avionul morții captivaseră întregul oraș. La numai câteva minute de la aterizarea în condiții de siguranță, avionul rămăsese complet în întuneric, staționând tăcut pe pistă. Lucrătorii Centrului pentru Controlul și Prevenirea Bolilor urcaseră la bordul avionului echipați în costume speciale și constataseră moartea tuturor pasagerilor și a membrilor echipajului, cu excepția a patru “supraviețuitori”. Aceștia însă nu erau într-o stare deloc bună, iar boala nu făcuse altceva decât să evolueze, sub influența Stăpânului. Ascuns în sicriul său din cala avionului, Stăpânul fusese transportat peste ocean grație averii și influenței lui Eldritch Palmer, un muribund care alesese să dejoace planurile morții, sacrificând controlul ființelor umane asupra planetei pentru a degusta eternitatea. După o incubație de o zi, virusul fusese activat în organismul pasagerilor morți, și aceștia se ridicaseră de pe mesele de la morgă, răspândind molima vampirică pe străzile orașului. Lui Setrakian îi era cunoscută întreaga dimensiune a molimei, însă restul lumii refuza să accepte cumplitul adevăr. De atunci, un alt avion rămăsese în întuneric la scurt timp de la aterizarea pe aeroportul londonez Heathrow, amuțind pe pistă în drum spre poartă. Pe aeroportul Orly, un avion al companiei Air France a murit la aterizare. La fel s-a întâmplat și pe aeroportul internațional Narita din Tokio, pe Franz Soseph Strauss din München și pe aeroportul internațional Ben Gurion din Tel Aviv, celebru pentru gradul înalt de securitate, unde comandourile antireroriste au asaltat avionul înghițit de întuneric de pe pistă și au descoperit că toți cei 126 de pasageri erau morți sau inconștienți. Cu toate acestea, nu s-a dat nici un ordin de percheziție a calelor sau pur și simplu de distrugere imediată a avioanelor. Se petrecea totul prea repede, iar dezinformarea și incapacitatea de a da crezare faptelor erau la ordinea zilei. Și lucrurile au continuat. În Madrid. Beijing. Varșovia. Moscova. Brasil. Auckland. Oslo. Sofia. Stockholm. Reykjavík. Djakarta. New Delhi. Unele țări mai războinice, mai paranoice, instituiseră imediat, în mod corect, carantina în aeroport, împrejmuind avioanele amuțite cu cordoane de militari, dar, cu toate acestea… Setrakian nu putea să nu bănuiască faptul că aterizările de acest fel erau o distragere tactică a atenției și, în același timp, o tentativă de a răspândi epidemia. Numai timpul avea să spună dacă avusese dreptate, deși, de fapt, timpul rămas era redus și extrem de prețios. Deja strigoii din prima generație de vampiri, victimele din avionul companiei Regis Air și rudele lor, începuseră al doilea val de maturizare. Se obișnuiau din ce în ce mai mult cu mediul și cu noile lor corpuri. Învățau să se adapteze, să supraviețuiască, să se impună. Atacau la căderea nopții. La știri se anunțau “revolte” în zone importante din oraș, iar lucrul acesta era în parte adevărat, întrucât jafurile și vandalismul proliferau la lumina zilei, însă nimeni nu precizase că aceste acte se intensificau în timpul nopții. Din cauza acestei dezordini răspândite în întreaga țară, infrastructura începea să se prăbușească. Rețeaua de distribuție a alimentelor era întreruptă, și livrarea-întârziată. Pe măsură ce absențele se înmulțeau, se acutiza lipsa de personal și nimeni nu remedia întreruperile în alimentarea cu electricitate și căderile de tensiune. Timpul de reacție al echipajelor de poliție și de pompieri crescuse proporțional cu cazurile de uz de forță și de incendiere intenționată. Peste tot erau incendii, iar jefuitorii acaparaseră totul. Setrakian și-a privit chipul, dorindu-și să poată întrezări din nou tânărul – poate chiar băiatul – care se ascundea dincolo. Gândul i-a zburat la micuțul Zachary Goodweather, care ocupa dormitorul gol aflat ceva mai încolo, la același etaj. Și, cine știe cum, bătrânul ajuns la capătul vieții a simțit compasiune față de băiatul de unsprezece ani, aflat deja la apusul copilăriei, deja nenorocit, bântuit de o creatură înviată care se instalase în trupul mamei sale… Setrakian s-a îndreptat spre un scaun din zona din dormitor în care se găsea măsuța de toaletă. S-a așezat și și-a dus mâna la față, așteptând să treacă senzația aceea care îl dezorienta. ș…ț Gândul i-a zburat la fosta soție a lui Ephraim, Kelly, pe care Setrakian o văzuse o dată în viață și apoi o dată după moarte. Îi înțelegea durerea acestuia și înțelegea deopotrivă și suferința acestei lumi. De undeva, de afară, a auzit din nou zgomot de mașini izbite, focuri de armă din depărtare, alarme sunând insistent, fie ale unor mașini, fie ale vreunei locuințe, însă toate erau ignorate. Țipetele care sfâșiau noaptea erau ultimele strigăte ale umanității. Jefuitorii nu-și însușeau doar obiecte, bunurile altcuiva jefuiau și suflete deopotrivă. Nu-și înstăpâneau lucruri, ci deveneau stăpânii lumii. Și-a lăsat mâna să cadă și să se odihnească pe un catalog al casei de licitații Sotheby’s aflat pe o măsuță. Licitația urma să aibă loc peste doar câteva zile, și nu era o coincidență. Nimic din toate acestea nu era o coincidență, nici recenta ocultație, nici conflictul de peste hotare, nici recesiunea economică. Asemenea pieselor de domino, ne prăbușim sistematic. A luat catalogul de licitație și a căutat o pagină anume. Acolo, fără vreo imagine lămuritoare, era trecut un vechi volum: Occido Lumen(1667) − Relatarea completă a primei apariții a strigoilor și demontarea tuturor argumentelor care încearcă să le nege existența, în traducerea defunctului rabin Avigdor Levy. Colecție particulară. Manuscris cu anluminuri, copertă originală. Poate fi consultat numai cu programare prealabilă. Preț estimativ 15−25 milioane de dolari. Exact această carte – nu o copie, nici reproduceri după aceasta – era crucială pentru înțelegerea adversarului, strigoiul, și pentru înfrângerea sa. Cartea avea la bază o culegere de străvechi tăblițe mesopotamiene de argilă care fuseseră descoperite pentru prima oară în niște vase dintr-o peșteră din munții Zagros, în anul 1508. Tăblițele, extrem de fragile, scrise în limba sumeriană, fuseseră vândute unui bogat negustor de mătăsuri, care călătorise cu ele asupra sa pe tot continentul european. Negustorul fusese găsit strangulat în locuința sa din Florența, iar magaziile îi fuseseră incendiate. Însă tăblițele supraviețuiseră și ajunseseră în posesia a doi necromanți, unul din ei fiind celebrul John Dee, iar celălalt – necunoscutul său slujitor, rămas în istorie cu numele de John Silence. Dee era sfătuitorul reginei Elisabeta I și, neputând să le descifreze, le păstrase ca pe vestigii cu puteri magice până în anul 1608, când, împins de sărăcie, le vânduse prin intermediul fiicei sale, Katherine, eruditului rabin Avigdor Levy într-un vechi ghetou din Metz, Lorena, în Franța. Timp de decenii, rabinul descifrase cu meticulozitate tăblițele, apelând la unicele sale talentele − aveau să mai treacă aproape trei secole până când altcineva avea să mai reușească să descifreze tăblițe similare − și, într-un final, îl oferise cadou descoperirile sale regelui Ludovic al XIV-lea, sub forma unui manuscris. La primirea textului, regele poruncise ca bătrânul rabin să fie întemnițat, iar tăblițele – distruse, alături de întreaga colecție de cărți și de vestigii religioase ale acestuia. Tabletele fuseseră nimicite, iar manuscrisul zăcuse într-o casă de valori alături de multe alte comori oprite. În secret, doamna de Montespan, ibovnica regelui și o mare iubitoare de ocultism, pusese la cale sustragerea manuscrisului, în anul 1671, care fusese încredințat unei anume doamne La Voisin, o moașă, vrăjitoare și confidentă a doamnei de Montespan, până la exilarea acesteia ca urmare a implicării în isteria iscată în jurul afacerii otrăvurilor. Ulterior, cartea văzuse din nou lumina zilei pentru scurt timp în anul 1823, pe când se afla în posesia celebrului și controversatului erudit londonez William Beckford. Figura în biblioteca acestuia din Fonthill Abbey, palatul abundenței, unde strângea vestigii rare, cărți și uluitoare obiecte de artă. Palatul și bunurile pe care le adăpostea acesta fuseseră vândute unui negustor de arme pentru a achita o datorie și preț de aproape un secol nu se știuse nimic de carte. Fusese catalogată în mod eronat, sau poate cu scopul de a o ascunde, sub numele de Casus Lumen și scoasă la licitație în anul 1911 în Marsilia, însă textul nu fusese expus niciodată publicului, iar licitația fusese rapid anulată după ce în oraș izbucnise o misterioasă epidemie. În anii care urmaseră, se considerase că manuscrisul fusese distrus. Însă 15 milioane de dolari? Sau chiar 25 de milioane? Era o sumă imposibil de procurat. Trebuia să existe o altă cale… Marea lui temere, pe care nu îndrăznise s-o împărtășească nimănui, era că bătălia, începută cu așa de mult timp în urmă, era deja pierdută, că jocul se sfârșise, că regele omenirii era deja în șah, însă acesta se încăpățâna să-și mai facă totuși cele câteva mutări rămase pe marea tablă de șah a lumii. Bâzâitul pe care îl auzea l-a făcut să închidă ochii, însă acesta continua, ba chiar devenea și mai puternic. Niciodată pastila nu mai avusese acest efect asupra lui. Odată ce a conștientizat acest lucru, Setrakian s-a crispat și și-a îndreptat picioarele. Nu pastila era de vină. Bâzâitul se auzea peste tot împrejurul lui. Discret, dar prezent. Nu erau singuri. “Băiatul”, a gândit Setrakian. Anevoie, s-a ridicat de pe scaun și a pornit spre camera lui Zack. Tac-tac-tac… Mama venea după puiul ei. Fragment din “Prăbușirea”, volumul al doilea din trilogia Molima, bestseller New York Times,de Guillermo del Toro, Chuck Hogan, în pregătire la Editura Litera. Traducere de Mariana Piroteală