Premianții și maestrul (III). Post Scriptum/ de Carmen Firan

Șapte ani mai târziu. O seară de toamnă deloc blândă în cartierul rezidențial din Queens. Copacii cheliseră și frunzele căzute foșneau a pustiu. Se încălzea planeta, se topeau ghețarii sau cine știe ce avea să se mai întâmple. Criza economică era în floare și toți păreau oarecum afectați.
Membrii curentului de pe coasta de est aveau una dintre reuniunile lor regulate. Dar una totuși cu totul neobișnuită. Scaunele erau tot în cerc, dar nu mai mirosea nici a plăcintă cu brânză, nici a țuică fiartă. Mihai nu mai aprinsese șemineul și nu dăduse încă drumul la căldură, cu tot frigul înțepător de afară.
Erau cu toții în bucătărie așteptându-l pe maestru. De data asta nu aveau nici oaspeți de la București, nici persoane din afară, așa că ar fi putut să respire în voie dacă nu i-ar fi apăsat știrile de ultimă oră.
Mona își pierduse slujba de bibliotecară, iar editura care urma să-i publice romanul reziliase contractul sub pretextul austerității financiare. Mihai își umpluse sertarele cu alte două cărți groase și trecuse pe antidepresive. Poetul se îngrășase peste măsură și îi crescuse o barbă mai albă ca a lui Dumnezeu. Doamna profesoară își încheiase stagiul la Columbia și fusese dată afară și de la cabinetul medical unde lucra ca secretară. Decisese să rămână totuși în America, așa ca se aciuise pe lângă biserica din comunitate, unde organiza șezători culturale. Prozatoarea intrase la menopauză, renunțase la ciorapii foșnitori de mătase în favoarea unora negri opaci, lipsiți de farmec.
Grupul se întregise între timp cu un fost ziarist pe vremuri în București, acum paznic de noapte la un depou, care vorbea greu și engleză și română și era cunoscut sub numele de “Saboi”, pentru că nu reușea în ruptul capului să spună la metrou – subway -altfel decât “saboi”, după 25 de ani de emigrație.
Mai era acolo și o tânără extravagantă clocotind de energie care venise în urmă cu trei ani cu o bursă Fulbright și rămăsese la New York susținută de o organizație de creatoare feministe înfocate, Women for Women. Tânăra scriitoare se orientase cum nu se poate mai bine, scria eseuri, monologuri, piese de teatru și poeme dramatice pe gust american, pline de clișee, vampiri și fuck-uri ce îi aduseseră un oarecare succes în cercuri restrânse experimentale, succes pe care membrii curentului de pe coasta de est fuseseră nevoiți să-l înghită la recomandarea maestrului, care considera că ceva infuzie de sânge proaspăt ar face bine. Prozatoarea o privea pieziș, poetul apatic, dar Saboi învia de fiecare dată când tânăra scriitoare apărea scuturându-și părul lung, cu gura până la urechi, în cizmele ei bărbătești și cu două-trei fuste de diverse lungimi puse una peste alta.
Maestrul întârzia ca de obicei, doar că de data asta așteptarea devenise și ea apăsătoare. Mona pregătise în grabă și din puțin două platouri de sandvișuri pe care poetul le ochise de cum intrase, pe lângă ceva cartofi prăjiți la pungă și alune. Pe masă mai erau două cutii de carton cu vin ieftin, de care nu avea nimeni deocamdată chef să se atingă. Se vorbea puțin și șoptit, ca și cum atmosfera nu se cerea tulburată de vreo stridență. Doar tânăra scriitoare mai scotea câte un râs nepotrivit ori o remarcă incendiară, care însă nu încălzea pe nimeni. Priviți din afară pe fereastră, păreau la un parastas în recesie. Ori ca o adunare conspirativă eșuată.
În fine, s-a auzit soneria și a intrat maestrul animând pentru câteva secunde grupul, care s-a năpustit în living cu sufletul la gură. Mai mult ca oricând, autoritatea maestrului era imperativ necesară. Așteptau explicații, consolări, un fir călăuzitor care să-i scoată din văgăuna unde fuseseră aruncați și să le dea un sens pentru viitor. Un viitor care cel puțin în acel moment arăta la fel de mic și de întunecat ca pe vremuri în dictatura din care fugiseră sacrificând tot.
“Eh, ce carieră aș fi avut eu în România! Eram cineva!”, se lamenta Mihai înghițindu-și pastilele.
“Uatevăr”, a mormăit Saboi.
“Eu sunt fericită că am plecat la timp”, brava prozatoarea, făcându-și vânt cu o copertă de revistă și uitându-se insistent spre doamna profesoară care trecuse la croșetat mănuși. “Eram urmărită de securitate tot timpul. Chiar și acum, aici, sunt pe urmele mele… Îi simt peste tot”.
Poetul recurgea la grimasa obișnuită: “Cui îi pasă?! Trăim într-o lume bolnavă, văd viscere, sânge și plasmă, curge apocalipsa dintr-o cupă spartă”.
“Ah, ce versuri frumoase, câtă sensibilitate”, îl mângâia doamna profesoară cu privirea, “Păcat că ai trecut la filosofie”.
“Sunt de acord, totul e o porcărie!” intervenea Saboi pe jumătate adormit după tura de noapte.
“E extraordinar orașul ăsta orgasmic!” striga tânăra scriitoare excitată.
“Mai ai de învățat, dragă”, o punea la punct prozatoarea.
“Luați-vă locurile”, a tunat maestrul și fiecare s-a îndreptat spre scaunul lui. Datorită dimensiunilor, poetul ocupa în ultimul timp singur canapeaua vișinie. După eșecul publicistic, Mona redevenise soție supusă și își trăgea scaunul cât mai în spate, pentru a oferi perspectivă totală celorlați către jilțul maestrului. Dar nici jilțul nu mai era ce-a fost. Unul dintre capetele de vultur căzuse și brațele acum inegale sugerau și ele o glorie apusă ori o bătălie mare ratată, eșuată într-o încăierere oarecare soldată cu mici daune ce știrbeau însă fastul de altădată.
Maestrului i se rărise părul și i se accentuaseră cearcănele. Era îngrijorat, preocupat, crispat cât să pară înțelept. Și toți erau pregătiți să-i soarbă cuvintele. “Nu am nimic de spus”, a început maestrul prudent. “Vreau să vă aud în schimb pe voi”.
“O jignire”, s-a trezit Saboi. “Încă o palmă pe obrazul țării”.
“Să nu fim răi”, a șuierat cât a putut de blând printre buzele subțiri prozatoarea. “Uel, e adevărat că e complet necunoscută, e adevărat că nu are operă, dar poate deveni o scriitoare interesantă peste ani”.
“Ce e Nobelul ăsta, atunci? Premiu de încurajare sau de încununare a creației?” s-a îmbujorat Mihai.
“Eu mă gândesc la premiile mele…”, a bombănit poetul.
“Nu vedeți că până și Obama l-a luat? Și pentru ce?! Că n-a făcut nimic! O să ne arunce înapoi de unde am venit, asta o să facă. So-ci-a-lism! Vă spune ceva asta?” s-a ridicat Saboi în picioare cu degetul îndreptat amenințător spre răsărit.
“Lăsați-l pe Obama că o să aibă alții, sper, grijă de el. Noi să revenim la oile noastre. La miorița noastră. Grav afectată”, a dat din cap Mihai pe punctul de a izbucni în plâns, pipăindu-și flaconul cu pastile din buzunar.
“Eu chiar voiam să întreb, a scris măcar în limba română?”, și-a tras doamna profesoară de reverele aceluiași taior de culoarea oului de rață.
“Nu știu, eu n-am citit nimic, nici n-am auzit de ea până acum”, a răspuns poetul mai viu ca de obicei.
“Lasă, că tu n-ai auzit de mulți”, și-a continuat prozatoarea apărarea. Problema e alta. Nu vreau să par cumva, dar dacă premiul s-a dat, cum s-a spus, pentru literatura sa anticomunistă, nu cred că ar fi altcineva mai îndreptățit ca mine să-l ia. Eu m-am luptat cu comunismul de mică, fiecare rând al meu transpiră anticomunism. Iar persecutată am fost și înainte, și după… Dar nu sunt invidioasă, m-ar bate Dumnezeu”, și-a strâns în pumn prozatoarea cruciulița de la gât. “Aș fi vrut ca Nobelul să fie luat de un român pur, asta e tot, să nu se iște alte confuzii”.
“Și în țară e supărare mare”, a confirmat Saboi. “După câți bani au băgat în nobelabilul național – știți cu toții la cine mă refer -, câte cărți i-au tradus, cât l-au împins orbește, câtă strategie și fonduri au cheltuit pe el… Dar uite că maestrul a avut încă o dată dreptate, nu e pentru cine se pregătește… Uatevăr”.
Poetul, de obicei absent, a devenit dintr-o dată logoreic, de parcă scria cu voce tare: “Mărturisesc că vestea a căzut ca o ghilotină pe capul meu. Eu, care am revoluționat postmodernismul și am fost decretat în unanimitate renascentist, m-am simțit strivit ca o sămânță mirabilă sub bocancii marilor făcători de scenarii”.
“Frumos spus”, a șoptit doamna profesoară.
“Nu mă întrerupeți”, și-a scuturat poetul câțiva fulgi de cartofi prăjiți de pe pantaloni, “văd cercuri sângeroase de influență care conduc lumea, colapsează economii, falimentează bănci, încep războaie, dau Nobeluri, iau Nobeluri, trăim apocalipsa”, și-a ridicat poetul ochii spre tavan și barba sa albă a strălucit pentru o clipă într-o lumină aproape divină.
“Dacă e s-o luăm matematic”, și-a coborât el ochii spre maestru, pe care îl simțea solidar cu expertiza sa științifică, “după ce am luat practic toate premiile importante din țara natală, nu urma firesc să fiu recunoscut internațional? Dar despre ce normalitate vorbim când pământul se clatină, valorile se pervertesc, se schimbă polii magnetici, pornografia produce bestselleruri, clocotește mizeria umană într-un cazan de ignoranță, prost-gust, violență și sex?! Sfârșitul vine nu din cer, ci de pe pământ, trăim legați la gură în plin sfârșit”, a colapsat poetul pe canapea și câteva firișoare de salivă i s-au scurs prin barbă ca niște râuri delicate de munte.
“Mi-au dat lacrimile”, a suspinat doamna profesoară, “cred totuși că filosofia te prinde cel mai bine”.
Mona îl privea îngrijorată pe poet, i-a adus un pahar cu apă și l-a consolat în șoaptă: “Lasă, o să mai fie ele și alte Nobeluri”.
Mihai a tras aer puternic în piept: “Adevărul e că mai bine îl lua un străin-străin. Parcă ar fi fost mai puțin dureros…”
“Să nu luăm orice veste bună ca pe o veste proastă”, n-a mai suportat maestrul suferința discipolilor săi.
“Exact!” l-a întrerupt tânăra scriitoare. “Eu sunt fericită în primul rând că l-a luat o femeie. Și, pe deasupra, o româncă.”
“Să punem româncă între ghilimele, uatevăr”, s-a supărat Saboi.
“Dar o femeie, poftim, chiar dacă e nemțoaică”, a ținut-o tânăra scriitoare pe-a ei.
“Germană de origine română”, a corectat-o doamna profesoară. “O fi vorbind și românește? Că minoritățile astea naționale sunt foarte obraznice”.
“Iar euuuu”, a continuat tânăra scriitoare ignorând-o pe doamna profesoară, “euuuu sunt prietenă cu Herta”.
Adunarea a înlemnit. Maestrul și-a ridicat spâncenele, s-a săltat puțin în jilț și și-a încleștat pumnii pe singurul cap de vultur care mai rămăsese. “Suntem prietene spirituale, vreau să spun. Prietene de gânduri”. Toți au răsuflat ușurați, deși uimirea încă nu le trecuse. “Și scrie foarte asemănător cu mine. Practic aș putea spune că suntem surori de stil sau de metaforă. Este extraordinar să vezi două scriitoare dezrădăcinate din același pământ, care au încolțit în spații diferite dar care scriu atât de asemănător. Eu și Herta suntem ramurile aceluiași copac. De aceea faptul că ea a luat Nobelul este ca și cum l-aș fi luat și eu”.
“Păi să te felicităm, atunci”, i-a spus Saboi și nimeni nu a știut dacă era ironic sau sedus de gesturile ei largi, de brațele dezgolite zburându-i prin aer, puțin păroase, excitante se pare pentru unii bărbați.
Maestrul a prins din zbor provocarea: “Exact la asta mă gândeam și eu. Dacă l-a luat ea, înseamnă că l-am luat și noi. Extrapolând, este un Nobel pentru toată literatura anticomunistă a emigrației. Poate că o să vi se pară ciudată oferta mea, dar eu vă rog din suflet să treceți peste amărăciune și să acceptați acest Nobel. Aici, în această seară, vi-l dăruiesc. Îl meritați fiecare dintre voi și sunt fericit să vi-l pot înmâna” .
S-a lăsat dintr-o dată o liniște ciudată, înaltă și rarefiată, ca de mănăstire. Se auzea doar vântul afară. Pieptul membrilor curentului de pe coasta de est se umpluse de emoție și recunoștință. Așa ceva numai maestrul putea reuși, să întoarcă înfrângerea într-un succes răsunător. Și încă atât de ușor, de natural. Doar oamenii mari au o asemenea forță. Îl priveau toți concentrați așteptând parcă să scoată Nobelul din buzunar, să-l rupă în bucățele egale și să le împartă ceremonios fiecăruia dintre ei. Și poate că ar fi făcut-o dacă tânăra scriitoare nu ar fi spart magia momentului: “Eu nu sunt dispusă să împart Nobelul meu cu oricine”.
“Păi, vedeți? De-aia nu reușim noi, că nu suntem uniți. N-am învățat nimic de la unguri”. “Nici de la nemți”, a completat prozatoarea. “Suntem individualiști, egoiști, gregari, dacă nici măcar Nobelul nu-l putem împărți, ce sa mai zicem de altele?” a sărit Mihai îngrijorat că ar fi putut fi tăiat de pe listă.
“Trădare”, a spus poetul. “Dar ce să mă mir? Istoria noastră e plină de trădări. Începând cu Miorița”.
“Eu mă retrag, uatevăr”, a decis Saboi. “Iar eu renunț la partea mea în favoarea poetului”, a zâmbit modestă doamna profesoară. “De mine nu poate fi vorba”, a recunoscut Mona.
Prozatoarea a cântărit concurența rămasă, și-a făcut mai tare vânt cu coperta de revistă, s-a ridicat demnă și le-a șuierat amenințător: “În fond eu sunt scriitoare americană. Nu mai am nicio legătură cu limba română, așa că o să-mi aștept rândul cu cei mari: Roth, Oates, McCarthey…”
“N-am auzit”, a rostit automat poetul.
Prozatoarea și-a luat pardesiul, i-a aruncat o privire mustrătoare maestrului și a ieșit. Bătălia s-a dus până noaptea târziu. Maestrul scăpase frâiele din mână și în hărmălaia care a urmat nu se știe cine a reușit să plece până la urmă cu Nobelul acasă. Unii spun că poetul l-ar fi smuls cu forța, alții că tânăra scriitoare l-ar fi ascuns sub fustele ei suprapuse. Deși cei mai mulți sunt convinși că maestrul l-a păstrat până la urmă pentru el. Există chiar martori care pretind că i l-ar fi văzut în sufragerie pe pian.
Cert e că după acea seară fatidică de tensiune, umilințe și lupte intestine, grupul de pe coasta de est s-a spart. Mihai și Mona au vândut casa și s-au mutat la bloc. Mihai și-a continuat ședințele de terapie obsedat că ar fi avut alt destin dacă rămânea în România, prozatoarea a făcut o donație consistentă la biserică, poetul și-a tăiat barba iar tânăra scriitoare și-a deschis pe Internet un blog de soronitate cu Herta și a invitat pe toată lumea s-o gugălească. Adora să fie gugălită.
Maestrul, ca orice cioban care și-a pierdut oile, s-a retras în metafizică. S-a pensionat, și-a recuperat casa părinților și s-a întors la București, unde așteaptă și în ziua de azi să se pronunțe posteritatea.