Premii și nesfârșite orgolii/ de Constantin Stan

Am citit ceva ce m-a contrariat: Herta Muller a vândut în Franța, înainte de primirea Premiului Nobel, câteva zeci de exemplare din ultima sa carte, iar după aceea câteva zeci de mii.

De ce să mă contrarieze o astfel de consecință a unui Nobel? Este normal, este în firea lucrurilor ca un premiu să producă emulație și interes în rândul publicului.

Este însă intrigantă știrea pentru ceea ce doamna Muller a tot acuzat în repetatele sale intervenții ori interviuri: românii nu au știut să o prețuiască (nici când era la Timișoara și când, angajată fiind, sub oprimarea Securității, ca funcționară, colegele se uitau la ea ca la «un căcat» – reproduc întocmai spusele dânsei, nici când, stabilită în Germania, a scris liber și a publicat liber și i s-au tradus nenumărate cărți în România).

Aha, părea a zice la București doamna Muller, îmi acordați acum onoruri și vă prefaceți că m-ați apreciat dintotdeauna, dar de fapt voi vă închinați premiului pe care l-am luat.

Faptul că și francezii au început să-i aprecieze sau să fie curioși față de cărțile Hertei Muller după primirea Nobelului îmi mai spune și că nu pe baza unei notorietăți de necontestat (cum a fost cazul, să zicem, al lui Llosa, laureatul din acest an al prestigiosului, râvnitului și uneori contestatului premiu) l-ar fi obținut. Sigur, e mai deranjant să nu fii cunoscut (mă rog, apreciat) așa cum ți-ai proiectat tu în țara ta de origine, decât să nu te bage în seamă niște francezi care numai în luna septembrie a fiecărui an beneficiază de o ofertă de multe sute de titluri de roman.

Mă mai intrigă știrea despre creșterea spectaculoasă a vânzărilor cărților doamnei Muller și prin ceea ce mai semnifică: orgoliul scriitoricesc este același la orice vârstă, la orice nivel, la orice experiență. Deși nu chiar atât de brusc, orgoliul a dat în clocot la conferința (sau interviul sau dialogul?) de la Ateneul Român. Nici nu vreau să îmi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă un cârcotaș din sală – știind «voga» din Franța a cărților domniei-sale înaintea Nobel-ului – ar fi întrebat-o ceva în legătură cu așa ceva. Nu vreau să fiu eu cârcotașul ăla!

Valoarea unui premiu este direct proporțională cu consecințele produse. El trebuie să schimbe ceva în viața autorului și a cărților sale. Că este vorba de o receptare mai profundă sau e vorba de schimbarea standardului de viață (sunt premii extrem de consistente, dar sunt și premii care nu aduc decât prestigiu) aproape că nu contează. Important e ca publicul, dar și autorul, să simtă impactul unui premiu.

Din păcate, la noi, nici un premiu, dar absolut nici unul, nu produce consecințe sesizabile. Nici un editor nu se lasă impresionat de faptul că volumul tipărit de el a luat premiu, nici un editor nu se îngrijește să adâncească firava urmă lăsată de premiu într-un făgaș al succesului de stimă sau de librărie. Nici un critic nu are mici mustrări de conștiință și să zică «Uite, domnule, a luat premiu și eu nu am scris despre cartea asta, nici măcar nu am citit-o, hai să văd ce-i cu ea». Cărțile premiate zac pe raftul librăriilor și pe birourile criticilor la fel de inerte ca și până atunci.

Aceste mult prea urâte fapte se petrec și pentru că nici un premiu literar românesc nu are un prestigiu de neatins. Mult prea multele premii acordate pe bază de găști, mult prea mulții membri ai juriilor care nu citesc nimic, dar au opinii de nezdruncinat despre cine și ce, mult prea multele criterii schimbătoare în funcție de interesele de moment și mult prea multele criterii care nu au a face cu valoarea literară au relativizat până la a anula încrederea publicului în valoarea unui premiu.

Unul dintre criteriile care mă înfurie la culme este cel al împărțirii după criteriul comunist al cozilor: «Să se dea câte-un kil, ca să ajungă la toată lumea». Să scoți din competiție, așa cum e ea, cărți numai pentru că autorul a mai luat fie cu o altă carte, fie în același an un alt premiu mi se pare o cale deschisă mediocrității.

Prin regulamentul de la origini există premii care se dau unui autor o singură dată în viață, cum este cazul Premiilor Academiei Române. Înțeleg. (Deși nu mai înțeleg nici acolo lejeritatea cu care au luat unii încă neformați, încă bâjbâind pe ogoarele literaturii acest premiu care ar trebui să consacre fie o operă, fie un autor!) La cele mai multe premii literare românești, criteriul funcționează cam așa: hai să-l scoatem pe tapet anul ăsta ca să-i facem loc lui X. Sau hai să zicem că era nevoie de o democratizare (întinerire, împrospătare etc.), să nu se spună că sunt aceiași care iau premiu.

Merryl Streep a luat vreo 11 Oscaruri și câte-un film rade tot într-un an plecând acasă cu aproape toate distincțiile. În fond, o carte extrem de valoroasă, o creație care iese din tiparele, standardele înalt valorice nu se produce chiar în fiecare an de același creator. O condamnăm doar pentru un criteriu fals umanist? Ei bine, noi da, așa facem.

De aceea, când văd nemăsuratele orgolii ce se iscă în jurul unui premiu, îmi dau seama câtă deșertăciune există. Să iei un premiu în România ca să ce?

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.

Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.

Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.