Pretiozitate

Pe genericul unor filme americane se precizeaza cine anume a compus dialogurile. Dialogurile, nu intregul scenariu. Exista, cu alte cuvinte, specialisti in dialoguri, care asigura firescul replicilor. De un asemenea specialist ar fi avut nevoie Marius Olaru, autorul romanului Iarna tropicala (Cluj, Ed. Limes, 2005). In acest roman, aproape toate dialogurile sunt artificiale, iar unele chiar te fac sa zambesti prin flagranta lor lipsa de naturalete.

Iata cum vorbesc doi tineri, Robert si Diana, in timpul unei plimbari cu barca pe lac. Robert, in timp ce “vasleste cu miscari ritmice, largi, imprimand barcii viteza dorita”, intreaba: “Ce spui, Diana, nu e delectanta o plimbare cu barca?”

Iar Diana raspunde: “Cum sa nu? Cuvintele nu sunt in stare sa exprime magia unei astfel de plimbari!”

Este un stil care aminteste, prin pretiozitate, de maniera in care converseaza celebrele personaje ale lui Ion Baiesu, Tanta si Costel. Ion Baiesu insa le satiriza pe aceste personaje.

Schimbul de replici citat nu reprezinta un accident stilistic. Plimban-du-se cu barca pe lac, Robert si Diana fac si alte consideratii poetico-filosofice, de o solemnitate care intra in contradictie cu banalitatea lor de fond. Diana exclama: “Ce frumos penaj are pasarea aia!”

Iar Robert comenteaza ca un intelept: “Da. Sunt sigur ca ar merita sa-ti inchini viata descoperirii frumusetii atator lucruri din lume. Probabil iti trebuie o eternitate si numai sa descoperi si numele pasarilor. Orice ai face insa, e bine sa-l faci cu pasiune.”

Numeroase alte dialoguri din carte, emfatic-reflexive si ridicol-ceremonioase, pot fi citate pentru edificarea, dar si pentru amuzamentul cititorilor. “Sunt inclinat sa cred – ii spune Mihai unui bun prieten, Dinu, in timp ce stau amandoi in fotolii si beau cafea – ca factorii de mediu au o influenta majora, pentru ca ei au tendinta de a reliefa fie partea mai buna, fie pe cea mai rea a unui om. Acelasi om poate fi bun intr-un mediu si rau intr-un alt mediu, si mi se pare fascinant sa con-stientizez ca in anumite medii nenumarati oameni care prin firea lor sunt inclinati sa fie buni sfarsesc prin a nu fi buni deloc.”

De la bine-cunoscutele dialoguri cu “ce p… mea!” din proza unor tineri prozatori de azi se trece, iata, in cealalta extrema, a unei retorici pompoase, la fel de vulgara in eleganta ei cautata ca vulgaritatea propriu-zisa. Personajele lui Marius Olaru nu ies pe strada imbracate in pijama, ca personajele unor autori din noul val, ci trebaluiesc la bucatarie imbracate in frac, ceea ce este cam acelasi lucru.