Prieteni și eroi/ de Olivia Manning

Trilogia Balcanică scrisă de prozatoarea britanică Olivia Manning din care fac parte romanele Marea șansă, Orașul decăzut și Prieteni și eroi apăre integral la editura Nemira, în colecția Babel, tradusă din limba engleză de Diana Stanciu.

Chiar înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Olivia Manning s-a căsătorit cu R.D. Smith, trimis lector de literatură engleză la British Council din București, unde scriitoarea a venit să locuiască și unde avea să descopere un univers total străin, pe care îl va reflecta în literatura sa.Trilogia balcanică împreună cu Trilogia Levantină formează o epopee cunoscută sub numele de Șansele războiului, best-seller care a cunoscut numeroase reeditări și a fost ecranizată de BBC în 1987.

Soții Smith – Pringle în roman – au sosit în România o dată cu izbucnirea celui de al doilea război mondial și au rămas acolo până la 30 septembrie 1940 când guvernul român a dispus plecarea din țară a tuturor cetățenilor britanici. Destinația va fi Grecia. Cele treisprezece luni petrecute la București fac obiectul primelor două romane din Trilogie și surprind decorul balcanic și tensionat al capitalei, prinsă în tumultul războiului. Observațiile aparțin autoarei sau prietenilor britanici care se strângeau la „Barul englezesc“ de la Athéné Palace.

Amestec de balcanism și europenism, sufocat de sărăcie și corupție, Bucureștiul  anilor ’39-’40 se dezvăluie dintr-un unghi nemilos, celebru încă de la apariția cărții. Dacă pentru alți străini care-l vizitează Bucureștiul este „Parisul balcanic”, pentru Olivia Manning acesta reflectă o lume în descompunere, pe cale să se prăbușească, în iminența războiului.

„Marea șansă” și „Orașul decăzut” reflectă cel mai bine felul cum tulburările sufletești ale personajului Harriet Pringle se suprapun unor momente dramatice pentru România și București. Capitole intitulate sugestiv Asasinul, CădereaTroiei, Cutremurul sau Căpitanul redau tribulațiile sufletești ale soției care află de aventura soțului cu Sophie Oreșanu pe fondul unor evenimente precum asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu, prăbușirea Poloniei și a Franței, ultimatumul sovietic pentru cedarea Bucovinei de Nord și a Basarabiei, intrarea României în axa Roma-Berlin-Tokio, abdicarea lui Carol sau proclamarea statului național legionar.

În „Prieteni și eroi” Harriet ajunge la Atena și îl așteaptă anxioasă pe Guy, încă prins în tulburătorul București. Odată cuvenirea lui, însă, lucrurile nu se liniștesc, iar grijile privind viitorul profesional al lui Guy și viitorului mariajului lor se cronicizează. Tonul romanului este mai optimist și mai cald la început, pe fondul încrederii în prezentul politic al Greciei, dar pe parcurs și aici apar nesiguranța și iminența războiului, așa încât dramele personale ale lui Harriet își găsesc din nou ecoul în tulburările întregii Europe.

„Trilogia Balcanică de Olivia Manning este una dintre cele mai minunate opere de ficțiune apăruteîn Anglia de la război încoace. Galeria personajelor este uriașă, descrierea scenelor, absolut superbă, patosul e reținut, iar umorul, discret șicivilizat.” – Anthony Burgess

„Trilogia Oliviei Manning te amuză, te captivează și te informează, iar să faci toate acestea cu atâta eleganțănu e puțin lucru.” – Sunday Times

„Una dintre cele mai bune cronici despre România și Grecia la vreme de război, Prieteni și eroi are o poveste bine scrisă, captivantă, hipnotică.” – The Guardian

Olivia Manning (1908-1980) s-a născut la Portsmouth, Hampshire, și și-a petrecut mare parte din primii ani de viață în Irlanda, simțind, cum avea să povestească mai târziu, că nu aparține niciunui loc și dând dovadă de un mare apetit pentru călătorii și descoperiri. Chiar înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial s-a căsătorit cu R.D. Smith, trimis lector de literatură engleză la British Council din București, unde scriitoarea a venit să locuiască împreună cu el și unde avea să descopere un univers total străin. După ce publicase mai multe romane, printre care The School of Love (1951) și The Doves of Venus (1955), experiența biografică a autoarei în lumea aflată în dramatică schimbare avea să ducă la apariția Trilogiei Balcanice, începută cu Marea șansă (1960) și cotinuată cu volumele Orașul decăzut (1962) și Prieteni și eroi (1965), apărute la Editura Nemira. Când nemții de apropiau de Atena și Europa fierbea, Olivia Manning  a trebuit să plece cu soțul său în Egipt pentru ca în cele din urmă să ajungă la Ierusalim, unde R.D. Smith a fost numit într-un post-cheie. Cuplul s-a întors la Londra în anul 1946, unde a trăit până la sfârșitul vieții. La peste zece ani de la Trilogia Balcanică, autoarea avea să publice, după The Rain Forest (1974), și Trilogia Levantului: The Danger Tree (1977), The Battle Lost and Won (1978) și The Sum of Things (1980). Împreună, cele două trilogii alcătuiesc seria intitulată Fortunes of War, cunoscută în toată lumea.

* * *

Când portarul sună să-i spună că o așteaptă un domn în hol, lui Harriet Pringle îi căzu receptorul din mână și ieși desculță, într-un suflet, din cameră. De două zile tot păzea telefonul și de trei nopți, de când era la Atena, nu putea dormi de grijă. Își lăsase soțul în România, o țară ocupată între timp de inamic. Poate că reușise să scape… Poate că omul din hol era Guy însuși… Coborând scările, văzu însă că nu era decât Yakimov. Se întoarse repede să-și încalțe pantofii – până și Yakimov putea aduce vești.

Când se întoarse, îl găsi încovoiat ca un cal bătrân șiobosit, privind în jos pe sub borul pălăriei rupte. Vederea lui îi trezi cele mai negre gânduri. Incapabilă să scoată vreun sunet, îi atinse doar brațul. Își ridică imediat fața tristă și zâmbi, când o văzu.

– Totul e bine, băiatul nostru drag e în drum spre noi.

Era așa de nerăbdător s-o convingă, că ochii mari șiverzi ca două boabe de strugure parcă-i ieșeau din orbite.

– Am un mesaj… Trebuie să fie pe aici, pe undeva. Asunat cineva de la București la Legație și unul dintre băieții de acolo m-a întrebat: „Cunoști o anumită doamnă Pringle, nu-i așa? Poate treci să-i lași asta…“

Degetele lungi cotrobăiau prin buzunarele costumuluide șantug ca antenele unui gândac…

– O bucățică de hârtie, doar o bucățică de hârtie!

Încercă și în buzunarul de la piept. Când își ridicăbrațul lung, ea observă mătasea violet a cămășii prinstofa zdrențuită a hainei și adâncitura alb-albăstuie șifără păr a subrațului, prin mătasea ruptă. Buzunareleerau atât de roase, că mesajul putea să fi căzut… Îl priveaîncordată, abia îndrăznind să respire, știind că orice manifestarede nerăbdare l-ar fi zăpăcit și mai tare.

Relația lor era destul de bună acum, dar nu fuseseîntotdeauna așa. Yakimov – prințul Yakimov – se instalaseîn casa lor și nu reușiseră să mai scape de el decâtatunci când Bucureștii deveniseră un oraș prea periculos pentru el. Ea nu-l plăcea și el se temea de ea, dar când se întâlniseră din nou la Atena, se împăcaseră. Era singurul aici care-i înțelegea temerile și această înțelegere era unica ei consolare.

– Ah! Iată-l! E în bună stare, vezi? făcu el satisfăcut.

Îi luă hârtia din mână și citi: „Vin pe aceeași rută cași tine. Ne vedem diseară!“ Mesajul trebuie să fi fost primit cu ore în urmă și era deja aproape seară. Probabil că Guy ajunsese deja la Sofia și aflase, ca și ea, că avionul românesc nu mergea mai departe și că-și va continua călătoria cu Lufthansa. Companiagermană acceptase să transporte pasageri de-ai aliaților în teritorii neutre, dar ea auzise de avioane deturnate spre Viena și de supuși britanici astfel arestați ca inamici. Pentru Harriet riscul nu fusese prea mare, dar pentru Guy, un bărbat tânăr, la vârsta serviciului militar, lucrurile stăteau altfel.

Văzând-o că se schimbă la față, Yakimov întrebăstânjenit:

– Nu te bucuri? Sunt vești bune, nu-i așa?

Încuviință din cap și, scufundându-se într-un fotoliu,șopti:

– Minunate!

Se aplecă și își prinse fața în mâini.

– Draga mea!

Ridică o mână și râse, dar avea lacrimi în ochi:

– Guy va fi aici în seara asta!

– Ei! Ți-am spus eu că-și poate purta singur de grijă!

Încurcată, epuizată și, totuși, ușurată, rămase pe loc,știind că grijile nu se terminaseră încă. Mai era până seara…Yakimov o privi jenat și spuse:

– Hai să ne plimbăm puțin! Să iei o gură de aer…Ți-ar face bine, să știi!

– Da, da, mi-ar plăcea!

– Atunci, s-o luăm din loc, draga mea!

Ieși la lumină cu sentimentul celui ce se ridică dinpat după boală. Pe stradă coborâseră umbrele, însă lacapătul ei soarele strălucea orbitor. Yakimov pornise îndirecția opusă, dar ea îl rugă:

– N-am putea merge într-acolo?

– Acolo?Părea deconcertat…

– E Piața Constituției. Ți-ar plăcea să te plimbi peacolo?… Să știi că am ocoli…

– Dar nu avem nicio țintă precisă!

Yakimov n-o mai contrazise. Intrară în piață. Era o grădină prăfuită și convențională, unde portocalele se uscau prin pomi și el îi spuse că de jur împrejur erau hoteluri și birouri, în edificiile cu fața de de marmură albă sau de stuc roz-maroniu. În mijlocul pieței se aflau clădirile Parlamentului, cândva un palat, care-și păstrau încă strălucirea de altădată și dincolo de ele se întindeau parcurile,o junglă de arbuști fremătători, din care palmierii își ridicau vârfurile ca niște egrete. La intrare străjuiau patru palmieri uriași, cu trunchiuri argintii, satinate… și totul –clădiri, pomi, palmieri, mașini și trecători – tremura în arșița după-amiezii de toamnă.

„Atena“, se gândi Harriet, „orașul mult visat!“Bucureștii erau în mijlocul Europei. Aici însă ajunsese la malul Mediteranei. În București începea iarna, în timp ce aici vara părea că nu se va sfârși niciodată.Dacă rezistau până la căderea serii, ea și Guy puteau săse întâlnească, în sfârșit. Încercă să-și imagineze pe undear putea fi avionul lui: în empireu, deasupra apelor Mării Egee, albastre și verzi ca penele unui păun. Îi ură să rămână pe ruta stabilită. Guy scăpase de nefericita capitală și de favoriții maniaci ai Noii Ordini. Acum nu trebui decât să-i aștepte sosirea. Tot gândindu-se la asta, imaginația îi scăpă de sub control. Se gândea la cei rămași în urmă… la Sasha.

Yakimov, ca gazdă și ghid, îi tot arăta locurile mai interesante. Modest, dar conștient de avantajul situațieisale, avea o oarecare morgă.

– E un oraș drăguț, spunea el. Mi-a plăcut întotdeauna… unul dintre locurile bătute și răzbătute altădată…

Scăpase de vechile datorii și noii săi prieteni nu avuseserăîncă timp să afle de ele. Își găsise de lucru. Hainelelui nu prea mai puteau fi cârpite, dar fuseseră, totuși,spălate și călcate, iar el le purta cu un aer ce aminteatrecutul plin de strălucire.

Făcu semn din cap spre o clădire somptuoasă din colț:

– G.B.!

– Și ce-i cu asta?

– Draga mea! G.B. este cel mai bun hotel! „GrandeBretagne“, înțelegi? Aici îmi dădeam ciorapii la spălat

și intenționez să mă mut din nou aici când o să mă maichivernisesc puțin.

Intrând pe strada principală, începu să se împleticeascăși trupul lui deșirat se încovoie. Nu merseserămai mult de o sută de metri, dar, înaintând prin mulțime,el bombănea:

– Drum lung… greu pentru bătrânul Yaki. Nu-mimai merg picioarele ca odinioară și locul ăsta e tare obositor:sus-jos, fierbinte și plin de praf. Aș avea nevoie deceva să-mi recapăt puterile…

Ajunseseră în apropierea unei cafenele mari și, răsuflândușurat, el zise:

– Zonar! Cafeneaua cea nouă! E foarte drăguță… defapt, preferata lui Yaki!

Locul era strălucitor: vitrine mari de sticlă, tende îndungi, mese și scaune afară, pe trotuar… Lumea era încă în haine de vară: femeile în mătase și bărbații în costumegri-argintii. Chelnerii purtau haine albe, tăvile și ibricele de cafea străluceau în soare. Dincolo de vitrine, Harriet observă rafturi pline de cutii scumpe de ciocolată și prăjituri savuroase.

– Pare destul de scump, zise ea.

– Un pic, dar merită! Undeva tot trebuie să te duci!

Traversară o străduță lăturalnică și, ajunși pe trotuarulcafenelei, Yakimov se opri:

– Dac-aș avea ceva bani, te-aș invita să iei ceva…

Deci cu scopul ăsta plecase! Harriet înțelese aluzia –se aștepta ca ea să plătească, așa că-i spuse:

– Mi-au schimbat ceva bani românești la hotel, așa că putem să bem ceva…

– Desigur, draga mea, dacă tu dorești, te însoțesc cu plăcere!

Căzu pe cel mai apropiat scaun de pai și întrebă, plinde importanță:

– Ce-ai dori?

Harriet voia un ceai.

– Cred că eu voi lua un coniac. Prea mult ceai îmiface rău.

Când veni cu comanda, chelnerul îi puse și nota deplată lângă pahar, dar el o împinse spre Harriet. Apoi,sorbind din coniac, redeveni afabil:

– Știi, aici e o colonie rusească destul de mare: oameniîncântători, de familie bună! E și un club rusesc,

cu mâncare rusească. Delicioasă! Unul dintre membrim-a întrebat: „Yakimov e un nume deosebit. N-a fosttatăl dumneavoastră curierul țarului?“

– Și a fost?

– Nu mai știu, draga mea! Yaki era foarte mic peatunci.Dar bătrânul meu făcea parte din suită… de asta

sunt sigur! Paltonul acela al meu, căptușit cu samur, i-afost dăruit de țar. Dar cred că ți-am mai spus?!

– Da, o dată sau de două ori.

– Ai aflat deci că a murit bătrâna mea mamă…

– Nu. Îmi pare rău.

– Acum bietul Yaki nu va mai primi bani. Era o femeiebună, mai ales cu băiatul ei, dar nu mi-a lăsat un

ban moștenire. Avea o rentă viageră și totul s-a dusodată cu ea. Renta asta n-a fost o idee prea bună…

Își golise paharul și o privea așteptând. Ea încuviințădin cap și el chemă din nou chelnerul.

Înainte o scotea din sărite lăcomia lui Yakimov.Acumnu-i mai păsa de nimic, doar de trecerea timpului – unobstacol ce trebuia depășit. Nu mai voia să vadă decâtstația autobuzelor aeroportului, care era peste drum, încolțul străzii.

Yakimov o făcu atentă:

– Uită-te la individul acela încărcat de covorașe șicarpete… E turc. Am cunoscut unul la fel la Paris, maidemult. Un prieten de-al meu, american, i-a cumpărattoată marfa. Bietul de el s-a întors acasă fără o păturămăcar pe el… A făcut pneumonie și a murit.

Ea zâmbea, conștientă că el vrea să-i distragă atenția,dar nu se putea concentra la flecăreala lui. Privea în jur, încă nevenindu-i să creadă că se afla în siguranță, în acest oraș calm și liniștit; încă simțea încordarea ultimelor luni în România. Yakimov continua să vorbească, dar imaginea cafenelei superbe se destrăma, în locul ei Harriet revăzând apartamentul din București, dinaintea plecării ei, când veniseră acasă și găsiseră ușa deschisă, luminile aprinse, paturile răscolite, tablourile distruse, covoarele ridicate și cărțile aruncate și călcate în picioare, pe podea.

Ea și Guy îl ascunseseră pe Sasha, un tânăr dezertor evreu. Mitocanii din Garda de Fier, căutând dovezi împotriva lui Guy, îl găsiseră probabil pe băiat, Sasha dispăruse. Asta era tot ce știau și probabil tot ce aveau să știe vreodată.

Fragment din „Prieteni și eroi”, de Olivia Manning, volumul al treilea al Trilogiei balcanice, în curs de apariție la editura Nemira, în colecția Babel. Traducere din limba engleză de Diana Stanciu