Prietenia poeților – mântuirea vieții de aer

Am descoperit recent doi poeți maramureșeni.
M-a năucit prietenia lor cu adânci rădăcini și valențe spirituale, așa cum reiese ea din cartea intitulată “Vasile Latiș și Gavril Ciuban în Viața de aer” (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2009), volumul îngrijit de Gavril Ciuban, Nicolae Iuga și Marian Nicolae Tomi. Dar mă pune pe gânduri și discreția nedreaptă în care trăiesc anumite spirite remarcabile. Sau poate că este o formă de (auto)protecție de care au nevoie plantele rare precum floarea cea de colț: “Desăvârșită discreție despre viața, despre moartea mea. Celelalte pot rămâne neschimbate” – își notase Vasile Latiș cândva (p. 9).
Vasile Grigore Latiș (1933-2007) a trăit mai toată viața în Maramureșul natal. Doar perioada studiilor clujene și bucureștene l-a ținut departe de munții săi cu păstori imperiali despre care a și scris nu numai în poezie ci și un doctorat (“Păstoritul în Munții Maramureșului. Spațiu și timp” Tipografia Marco & Condor, Baia Mare, 1993). Către apusul vieții, după ce a fost mulți ani profesor la liceul din Târgul Lăpuș, a fost chemat să predea la Universitățile din Baia Mare și Oradea. A publicat mai multe cărți de versuri plus o sumedenie de articole în reviste de specialitate.
Gavril Ciuban (n. 1951), născut la Vișeul de Sus, este bibliotecar la Biblioteca Orășenească din Vișeul de Sus și de asemenea poet, membru al USR.
“Viața de aer” este un reușit și bogat volum de corespondență între cei doi perturbat, din păcate, de o neinspirată îngrijire a ediției în care sunt puzderie de note explicative inutile spunându-ni-se cine a fost Platon, Mozart, sau ce înseamnă lumina taborică – de parcă s-ar adresa unor elevi de clase primare…
Vasile Latiș suferă ca orice poet de durerile acestei lumi iar scriitura și mărturia suferinței sale sunt pe alocuri răscolitoare. Precum Baudelaire, precum psalmistul, el strigă către prietenul său: “De profundis clamavi”, înșiruind demne jelanii la adresa răului metafizic: “Am crezut – din orgoliu și demonie pesemne! Că eu, da, Eu, pot să merg oricât de departe, până la capăt – ce capăt? Întru… Și am mers. (…) Și mi-e groază de mine. Iar uneori: scârbă. Îmbrăcată cămașa cea de jar, sau tras pe roată… da, uneori visez suferințe și mai mari (…)” (p.27).
După ce a identificat în câțiva contemporani sau înaintași resursele sapiențiale hotărâtoare pentru destinul său zbuciumat – îi consideră maeștri pe D.D. Roșca, pe Constantin Noica și pe etnograful Mihai Pop, cel care i-a și păstorit doctoratul – Vasile Latiș glosează îndelung în paginile cărții (scrisorilor). Iată un splendid fragment plin de entuziasm, pornind de la binomul general – individual:
“Există o nebunie (și atracție) a golului. Generalurile goale (Roma imperială, despoți orientali, ideologie de azi și oho! oho!), formalismele de azi (dar ce-o fi “golul” din construcția templului islamic?), generalul fără rest, atematic. Lipsește individualul, fie în precaritatea lui (cum îl propune Noica), fie cuplat cu generalul său (cum în tragedia antică). Danaidele… Toate-și ucid soții în noaptea nunții. Hypermnestra – nu, și ea rămâne (“nu greșește cu gândul, nescoțând sabia din teacă” scria Pindar; mă tot urmărește un tablou al lui Rembrandt, Zeus coborând la Danae în formă de ploaie de aur). Întru pildă Zeul – se individualizează? Da: în el însuși (atributele sunt conturate), fie în cultul lui loial, în templu, în statuie (dimpotrivă, Moartea egiptenilor e universul faraonilor). Dumnezeu se individualizează? Da: în Iisus și pătimirile Lui. Muzica se individualizează? Da, în creatorii ei (Mozart, Bach, Enescu). Două mâini nu-s la fel. Un milion de frunze de stejar nu-s la fel. Un gând se individualizează? Da, în adevărul (ba și în eroarea) lui. Mama se individualizează? Da, în copiii ei (năzdrăvanii!!) (capra cu trei iezi; da, prin ei se află și cel mai mic). Un izvor se individualizează? Da, prin fața prietenilor care odihnesc în apele lui” (p.67)…
În fond scrisorile lui Vasile Latiș sunt un fel de jurnal de bord în care sunt înșirate îndelungi note de lectură ale autorului – literatură universală, filosofie, religie… pe scurt: marea cultură. Iar meditațiile poetului filosof sunt exuberante: “Shakespeare se lasă pradă la nebuni, ucigași, ostași, popoare, regi, războinici, gropari, copii și Dumnezeu se scaldă-n lacuri albastre. Tot se scaldă și se-ntreabă… ce-i mai bun pe lumea asta: «Calul, pușca și moartea» și «să mănânci supă de sub tufă» iar «cui nu-i place să nu se uite». O brândușă mohorâtă…, o iubire grea și Dumnezeu se urcă singur pe cruce.” (p.111).
Reflexele poetului sunt altoite alteori pe cele ale sociologului: “Întrebând-o pe femeia de la noi din Cufoaia, ciufelnică foarte: «Lele Năstacă! De ce le pui nume tuturor?» «Da’ nu vezi că nu le-ajunge cel pe care-l au?»” (p.136).
Cele 30 de scrisori ale lui Vasile Latiș sunt urmate de câteva poezii ale lui Gavril Ciuban adresate prietenului său și de o serie de fotografii.
Mi-e greu să spun ce plăcută supriză mi-a făcut acest volum descoperind, practic, doi oameni minunați, puțin cunoscuți și deplin ancorați în marea cultură și în spiritualitatea autentică, doi pontifi uitați într-o lume depărtată de prejudecățile mondene: “Filosofia și Poezia sunt cu totul deosebite; pe de-a-ntregul înrudite. Dar fiecare ține s-ajungă la Logos. Cum năzuiește uneori filosofia a ajunge la cel mai universal – originar! Câteodată poezia, păstrându-l” (p.150) mai spune Latiș către final…
Voi rotunji prezentarea de față cu câteva versuri ale discretului prieten Gavril Ciuban întitulate chiar așa, “Viața de aer”:

“Sufletul tău curat va reînvia
flacăra din ochii ascetului

Fericiți veți rătăci paradisul
în căutarea pământului natal

așa cum trezită din somn
Poezia
întoarce privirile rămase pe țărmuri
înspre alte începuturi de ape

Unde izbutește lebăda
cu rochia ei de mireasă

obârșiile Apocalipsei.”

MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu”). Este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istorie a religiilor în învățământul preuniversitar. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. În ultimii ani a fost editorialist și editor coordonator (departamentul cultură-religie) la ziarul ”Adevărul” și redactor-șef al revistei ”Adevărul literar și artistic”; ulterior a fost senior editor la agenția de presă ”NewsIn”, coordonând departamentele de cultură-religie și media-publicitate. Actualmente semnează o rubrică săptămânală în suplimentul ”Aldine” al ziarului ”România liberă” și predă istoria religiilor la Universitatea București.