Prima iubire/ de James Patterson și Emily Raymond

Axi Moore e o „fată bună”: învață bine și nu creează probleme, dar tot ce vrea e să plece cât mai departe de orășelul amărât în care trăiește și de viața chinuită lângă un tată alcoolic. Când Axi hotărăște să pornească într-o călătorie și să străbată America, singura persoană pe care o vrea alături este cel mai bun prieten al său, Robinson ─ de care e îndrăgostită nebunește în secret.

Aventura, plănuită în detaliu, reprezintă și prima ei revoltă adolescentină, de încălcare a regulilor. Dar lucrurile scapă de sub control în momentul în care cei doi se trezesc cu poliția pe urmele lor. Iar când Robinson începe să se simtă rău, Axi trebuie să înfrunte realitatea ─ e posibil ca această călătorie să fie cea din urmă pentru el.

Prima iubire este o aventură frumoasă, o poveste despre doi adolescenți în căutarea bucuriei și a libertății, a speranței, în cazul lui Axi, și a vieții înseși, în cazul lui Robinson. E o mărturie a puterii primei iubiri și a felului cum îți poate ea schimba viața, o poveste superbă și emoționantă, care ne aduce aminte, printre zâmbete și lacrimi, cât de fragilă este viața și cât de minunat e să iubești.

Un  portret extraordinar al iubirii adevărate care va emoționa pe oricine a avut propria lui primă poveste de dragoste. – www.goodreads.com

Povestea aceasta e pentru acei cititori cărora le place să vadă cum o carte prinde viață în mâinile lor. E pentru cei care doresc să se piardă în paginile ei. Prima iubire e pentru cei care vor să retrăiască toată inocența și bucuria de a se îndrăgosti pentru prima oară.  – sinfullysexybooks.blogspot.com

Pentru Jane—

În toamna lui 2010, i-am predat editorului

meu planul pentru Prima iubire, însă povestea

a început, de fapt, cu mulți ani înainte.

Eram îndrăgostit de o femeie pe nume

Jane Blanchard. Într-o dimineață, am ieșit

împreună la o plimbare prin New York City.

Aparent din senin, Jane a suferit o criză

violentă. A fost bolnavă de cancer timp

de aproape doi ani după asta, apoi a murit

de tânără. Mult prea tânără. Janie, mi-e dor

de zâmbetul tău. Sper ca el să fie mai departe

viu în cartea aceasta, în povestea

de dragoste care îmi amintește de timpul pe

care l-am petrecut împreună (cu toate că

nu-mi aduc aminte să fi furat vreo mașină).

—J.P.

Unu

Bine, poate că nu mă pun în cea mai bună lumină posibilă recunoscând asta, însă dați-mi voie să spun chiar de la bun început că eram atât de conștiincioasă, atât de disciplinată, încât chiulitul de la ultimele două ore din ziua aia (fizică pentru avansați și engleză pentru avansați) mi-a produs o stare de agitație atât de demențială, de caraghioasă, încât chiar mi-a trecut prin minte că tot planul ăsta nebunesc n-o să merite riscul.

Privind retrospectiv acum, nu-mi vine să cred că am fost la un pas de a da bir cu fugiții de la cea mai frumoasă, distractivă, dureroasă și crucială experiență din câte aveam să trăiesc vreodată.

Cât de tâmpită eram.

Stăteam la Ernie’s Pharmacy & Soda Fountain și vreo cinci sute de fluturi dădeau o petrecere epocală în stomacul meu. Vârfurile autenticelor mele cizme de cowboy Frye loveau întruna în tejgheaua barului, până când Ernie — care are un milion de ani și e, în mare măsură, un morocănos clasa-ntâi — mi-a cerut să mă potolesc. Lui Ernie îi mai lipsește, totuși, un singur concert cu Nickelback până la surzenia totală, așa că mi-am scos cizmele și am continuat să lovesc și fără ele.

Eram bucuroasă că nu m-a întrebat de ce stau în străvechea lui prăvălie, bând o cafea uriașă (de care aveam nevoie exact cum aveam nevoie de o gaură în cap), în loc să fiu la două cvartale mai încolo, pe aceeași stradă, în liceul din Klamath Falls, ascultându-l pe domnul Fox cum trăncănește despre continuumul spațio-temporal.

Pentru că, atunci, ce-aș fi putut să-i spun?

Păi, Ernie — adică, domnule Holman — îl aștept pe un băiat cu care n-am putut să ies niciodată și sunt pe cale să-i cer ceva într-atât de important, încât ori o să ne salveze viețile, ori o să ne distrugă complet.

Lui Ernie puțin îi pasă de angoasele adolescentine, ceea ce probabil constituie și motivul pentru care practic nimeni nu-i intră vreodată în prăvălie; asta, plus faptul că toate bomboanele lui sunt pline de praf, iar batoanele Snickers sunt îndeajuns de tari ca să le poți folosi pe post de răngi.

Dar nu mă deranjează. Și nici pe băiatul despre care am pomenit. La Ernie e localul nostru.

Băiatul ăla mi-a trimis un bilet azi, ceva mai devreme.

A reușit cumva să-l strecoare în dulapul meu din vestiar, chiar dacă el nu mai e elev în școala mea și avem agenți de pază gen Navy SEAL ca să ne apere de Dumnezeu știe ce (de revoltele provocate de plictiseala absolută din orășelele mărunte, poate).

Axi —

Așadar, ai vești cutremurătoare, hm?

Sunt șocat dacă tu crezi

că mă poți surprinde…

sau surprins dacă tu crezi

că mă poți șoca.

Sau ceva de genul ăsta.

Tu ești tocilara de cuvinte.

Mă rog, în orice caz, abia aștept să le aud.

La Ernie. 1:15.

Mda, asta înseamnă chiulit de la ore.

Nu se admit scuze.

— ,,Derbedeul” tău preferat

Pentru voi, ăsta e Robinson. L-am făcut odată derbedeu în glumă și nu m-a lăsat niciodată să uit asta. Are șaptesprezece ani. E cel mai bun prieten al meu. Complicele meu.

Am auzit ușa de la intrare deschizându-se și mi-am dat seama că a venit după cum s-a luminat la față Ernie, de parcă tocmai i-ar fi înmânat cineva un cadou. Robinson are efectul ăsta asupra oamenilor: când intră el într-o încăpere, e ca și cum luminile ar deveni dintr-odată mai strălucitoare.

S-a apropiat de mine și mi-a trântit o palmă pe umăr.

— Axi, fraieră ce ești, mi-a zis (cu afecțiune, evident). Niciodată să nu bei cafeaua lui Ernie fără o gogoașă. S-a aplecat apoi spre urechea mea și mi-a șoptit: Chestia asta o să-ți facă o gaură uriașă în mațe.

Apoi a încălecat scaunul de lângă mine, cu picioarele lui lungi și subțiri în Levi’s decolorați. Purta o cămașă din flanelă, chiar dacă era sfârșitul lui mai și afară aveam douăzeci și patru de grade.

— Hei, Ernie, a strigat el, ai auzit că ăia de la Timbers și-au concediat antrenorul? Și ai putea să ne dai o scovergă cu ciocolată?

Ernie s-a apropiat de noi, clătinându-și capul încărunțit.

— Fotbal! a bombănit el. Ceea ce-i trebuie Oregonului e o echipă profesionistă de baseball. Ăla e un sport adevărat. Ne-a pus pe masă o gogoașă așezată pe o farfurie veche, ciobită, adăugând: Din partea casei.

Robinson s-a întors spre mine, zâmbind larg și arătând cu degetul mare spre Ernie.

— Îl iubesc pe omul ăsta, mi-a zis.

Și-mi dădeam bine seama că sentimentul era reciproc.

— Așa, a zis Robinson, acordându-mi întreaga lui atenție, și care e ideea aia nebunească a ta? Ai de gând să te înscrii în sfârșit la examenul pentru permisul de conducere provizoriu? Te-ai hotărât să bei o sticlă întreagă de bere? Renunți să-ți faci temele cu atâta religiozitate?

El mereu se ia de mine pentru că sunt o fată atât de cuminte. Robinson crede — și tatăl meu e de aceeași părere — că e un băiat foarte rău, din cauză că s-a lăsat de liceu, pe care l-a considerat „insuficient de convingător” și „populat de cretini” (cretini fiind un cuvânt învățat de la mine, desigur). Personal, eu zic că are dreptate la faza asta.

— Probabil c-o să pic la toate, în afara englezei, i-am răspuns, fără să exagerez.

Media mea generală era pe cale să se prăbușească, fiindcă se apropiau examenele de final și, cu puțin noroc, eu n-aveam să fiu prezentă ca să le dau. Acum o săptămână, dac-aș fi știut asta, n-aș mai fi putut să dorm noaptea.

Însă am reușit între timp să nu-mi mai pese, pentru că, dacă era să-mi iasă planul ăsta, viața, așa cum o știam eu, avea să se schimbe.

— După cum te cunosc, chestia asta mi se pare extrem de improbabilă, a replicat Robinson. Și ce dacă s-o întâmpla să fii un pic distrată și — Doamne păzește! — să iei un B plus la ceva? Doar ai treabă să scrii Marele Roman American… au!

Tocmai îl plesnisem peste braț.

— Te rog. Cu toată școala și îngrijirea dragului de tata, n-am deloc timp pentru scris.

Tata a intrat într-o pasă foarte proastă acum câțiva ani și tot încearcă să iasă din ea cu ajutorul băuturii. Inutil să precizez, strategia asta nu dă rezultate prea bune.

— N-am putea să ne concentrăm asupra problemei curente? îl întreb.

— Care ar fi…?

— Că fug de-acasă, l-am completat.

Robinson a rămas cu gura căscată. Apropo, spre deosebire de subsemnata, el n-a purtat niciodată aparat dentar și are o dantură perfectă.

— Și, pentru cultura ta generală, o să vii cu mine, am adăugat.

Doi

— Ai auzit, Ernie? a strigat Robinson.

I-aș fi spus că avea un ton de parcă ar fi fost vorba despre ceva epustuflant, dar nu m-ar mai fi lăsat să uit vreodată nici cuvântul ăsta de dicționar.

Evident că Ernie nu auzise nimic, nici măcar întrebarea lui Robinson. Așa că Robinson a împins deoparte gogoașa și s-a holbat la mine ca și cum nu m-ar mai fi

văzut în viața lui. Nu se-ntâmplă prea des să-l pot surprinde, așa că am savurat momentul.

— Ai citit vreodată măcar ceva din cartea aia pe care ți-am dat-o, Pe drum ? l-am luat la rost.

De data asta, Robinson a luat o înfățișare rușinată.

— Am început-o…

Mi-am dat ochii peste cap. De-o veșnicie îi tot dau cărți lui Robinson și de-o veșnicie el îmi dă muzică de ascultat, dar din moment ce atenția lui e ușor de distras, iar iPod-ul meu e mort, de obicei cam aici se termină totul.

— Ei bine, Sal — care în realitate nu e altul decât Jack Kerouac, autorul — și prietenii lui umblă prin toată țara și cunosc oameni țăcăniți și dansează prin bombe de cartier și se cațără pe munți și pariază la curse de cai. O să facem toate astea, Robinson. O să lăsăm în urmă cloaca asta și-o să pornim într-o călătorie epocală. Din Oregon până în New York City… cu opriri pe parcurs, evident.

Robinson mă privea clipind mărunt. Tu cine ești? întrebau clipirile lui.

Mi-am îndreptat spinarea.

— Mai întâi, mergem să vedem pădurile de sequoia, fiindcă sunt niște chestii de-a dreptul mistice. Pe urmă, dăm o raită prin San Francisco și prin Los Angeles. Apoi direcția est, spre Marile Dune de Nisip din Colorado. Urmează Detroit: Orașul Motoarelor, Robinson, ceea ce e cum nu se poate mai pe felia ta. Pe urmă, de vreme ce ești atât de dependent de viteză, o să ne dăm în Millennium Force, în

Cedar Point. Merge, se zice, cu aproape două sute pe oră!

O să ne ducem în Coney Island. O să vedem Templul din Dendur la Muzeul Metropolitan de Artă. O să facem orice și tot ce vrem!

Mi-am dat seama că suna a țicneală, așa că am scos harta mototolită, am întins-o pe masă și i-am arătat cum am conceput totul.

— Uite ruta noastră, i-am zis. Linia violetă suntem noi.

— Noi, a repetat el.

Era clar că avea nevoie de ceva timp ca să-i ajungă până în creier propunerea mea.

— Noi. Trebuie să mergi. Nu pot s-o fac fără tine.

Și era adevărul, din mai multe puncte de vedere decât puteam să recunosc față de el, sau chiar față de mine însămi.

Brusc, Robinson a început să râdă, și a râs atât de mult și de tare, încât m-am temut să nu fie modul lui de a spune Nici gând, ce naiba, ființă complet dementă care semeni cu Axi dar clar ești un soi de maniacă.

— Dacă nu mergi, cine să-mi mai amintească să iau gogoașă la cafea? am continuat, nedorind să primesc din partea lui vreo vorbă sceptică, sarcastică, tăioasă. Doar știi că am un simț al orientării catastrofal. Dacă mă rătăcesc prin LA și mă găsesc scientologii, și dintr-odată încep să cred în Xenu și în extratereștri? Dacă mă îmbăt în Las Vegas și mă mărit cu un necunoscut? Cine-o să-mi mai ardă ghionți în coaste când mă apuc să citez din Shakespeare? Cine-o să mă apere de toate astea? Nu poți să lași o fată de șaisprezece ani să bată țara dintr-un capăt în celălalt de una singură. Ar fi, cum să zic, o iresponsabilitate morală…

Robinson a ridicat o mână, chicotind încă.

— Iar eu poate că sunt un derbedeu, dau nu sunt iresponsabil moral.

În sfârșit, a zis și el ceva!

— Asta înseamnă că vii? l-am întrebat, ținându-mi respirația.

Robinson și-a ridicat privirea spre tavan. Mă tortura și știa asta. A întins mâna spre farfurie și a mușcat, gânditor, din scovergă.

— Păi, a zis.

— Păi, ce? am insistat, lovind din nou cu piciorul în tejgheaua barului.

Tare.

Și-a trecut mâna prin păr, care e închis la culoare și întotdeauna un pic lățos, chiar dacă tocmai și l-a tuns. Pe urmă, și-a întors fața spre mine și m-a privit cu ochii lui șireți.

— Păi, a zis, extrem de calm, ce naiba, da!

Fragment din romanul cu același titlu, în pregătire la Editura Leda, colecția 100% IUBIRE. Traducere de Adrian Deliu