Prima operă autobiografică din literatura română/ de Ana Maria Tăbârcă

Teodor Vârnav – Istoria vieții mele, Editura Polirom. Colecția „Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri”. Prefață de Artur Gorovei, postfață de Laurențiu Faifer

Considerată prima autobiografie din literatura română, Istoria vieții mele de Teodor Vârnav, boier din Moldova, a fost scrisă în 1845 și este una dintre puținele mărturii asupra limbii române din deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea. E în același timp o istorie foarte spumoasă, scrisă în limba timpului, din care nu lipsesc aventurile picarești și oamenii din cele mai diverse medii.

Cu o familie scăpătată, Teodor Vârnav are parte de puțină educație (frecventează totuși școala unui dascăl grec, pe nume Panaioti, la București, în 1813-1814), iar povestea vieții lui este una a strădaniilor neîncetate de a-și face o situație și a regretelor că nu a avut parte de mai multă învățătură.  

„Istoria vieții lui Teodor Vârnav umple un gol în literatura noastră și lucrarea aceasta are o valoare neprețuită. Stilul lui Vârnav este o icoană vie a gîndirei și a graiului unui moldovan cuminte de pe vremuri. Cînd vorbește despre lucruri vesele, rîzi cu poftă, și te înduioșezi cînd istorisește suferințele pe care el însuși le-a îndurat. Cărticica aceasta este o lucrare de seamă, din toate punctele de vedere, și autorul ei trebuie să fie pus în rîndul fruntașilor scriitorilor noștri de la începutul veacului al XIX-lea.” (Artur Gorovei) 

„Amintirile lui Teodor Vârnav sînt fantastice, pline de umor și învățăminte, scrise cu mult drag și pasiune.” (Constanța Vintilă-Ghițulescu) 

„Teodor Vârnav, dintre toți memorialiștii noștri, n-a fost numai primul în dată, dar și întîiul și unicul care și-a mărturisit fără rușine, dar și fără cinism, ca pe fapte ce nu trebuie ascunse, toate relele pe care de obicei autorii de amintiri le ascund: furturile, mici și mari, din copilărie și adolescență, iar de la această vîrstă tulbure, primele iubiri, fie chiar cele ancilare și consecințele lor, sanitare și penale, neplăcute. Din acest punct de vedere Teodor Vârnav îmi amintește, mutatis mutandis, de marele memorialist englez Samuel Pepys.” (Șerban Cioculescu) 

Teodor Vârnav s-a născut pe 1 martie 1801 la Florești, în ținutul Tecuci. Mama sa, Mărioara, era fiica boierului Dumitrache Chiruș din Soroca, iar tatăl, Costache, era fiul jitnicerului Sandu Vârnav și nepotul stolnicului Teodor Vârnav. Când situația materială a familiei s-a înrăutățit, a fost trimis la Lămășeni, la „moșul maicii mele”, Fotache, iar apoi la București, la un cumnat al acesteia, Constantin Ladà, datorită căruia ajunge să învețe cu un dascăl grec. La moartea lui Ladà, intră în slujbă la un negustor lipscan, dar în curând pleacă și se stabilește la Hotin; aici se angajează la judecătorie ca „scriitor în limba moldovenească”. După trei ani demisionează și arendează mai multe moșii în ținuturile Hotin și, apoi, Iași. Se căsătorește în 1828 cu Zoe, fiica paharnicului Mihalache Ghițescu, cu care a avut, până în 1845, patru fiice și un fiu. În 1839 cumpără o moșie și se stabilește la Pocembeni, unde va locui până la sfârșitul vieții. Data morții sale, pentru care se indică în general anul 1868, rămîne incertă. Amintirile, rămase în manuscris, au fost publicate, sub îngrijirea lui Artur Gorovei, mai întâi în Gazeta săteanului și apoi în volum, în mai multe ediții. Pe lângă memorii, Teodor Vârnav a lăsat și un manuscris cu satire și poezii lirice, care s-a pierdut.