Prima zăpadă (I). Casa spânzuratului

Alexandru Santamaria nu se legăna cum a văzut Călin Bob in filme. Doar atârna de funie, cu pantalonii gri, călcați atent la dungă, murdăriți de fecale și urină. “A avut oare erecție inainte de moarte?”, a crescut intrebarea in capul lui Călin, repede alungată de amintirile despre fostul lui profesor de fizică. Cât l-a mai cicălit, câte note proaste i-a dat la liceu, cum le-a povestit și părinților că nu se străduiește deloc să invețe și ce palme a primit de la tatăl său pentru asta.

Stătea și se uita, ar fi vrut să se apropie, insă picioarele nu-l ascultau. Nu-i era frică, ii era frig. Ce să-i facă fostul profesor care s-a spânzurat? Fără vreo legătură a rostit: “Vine iarna ca un câine, s-a dus vara ca o pâine.” De câteva zile repeta mecanic aceste cuvinte, spre exasperarea prietenilor și părinților.

N-a nins incă, totuși prima ninsoare nu e departe, ceru-i precum cimentul, ba chiar mai inchis la culoare pe alocuri, ca un fund de ceaun ars ai zice, se gândește Călin. Noaptea e pe cale să alunge pâlpâirile de lumină din poiană. A ieșit să se plimbe după ce-a pierdut 100 de lei la poker, bani pe care nu-i avea. Și trebuia să plătească datoria in două zile. Era nervos, roșu la față, nu de pagubă in principal, ci fiindcă Florin, Alin și Viorel l-au miștocărit crunt. De obicei câștiga el. Azi insă n-a fost in mână și cei trei i-au simțit de la inceput slăbiciunea, ca sălbăticiunile sângele.

I se părea că Santamaria il privește din ștreang. “Să te sânzuri când ai un asemenea nume…”, murmură Călin și-și aprinse o țigară. “Acum pot fuma și-n fața ta, na.” De undeva, de departe, se amestecau voci.

Se apropie de fostul profesor cu țigara in colțul gurii. Dintr-o dată incepu să ningă. Il căută pe spânzurat in buzunarul de la piept al scurtei și găsi un portmoneu. Erau in el 10 lei, acte și-o scrisoare de adio. “Ce scârțar”, injură in barbă și-și inghesui fulgerător portmoneul sub pantaloni, in chiloți.Vocile erau foarte aproape.

“Dumnezeuleee”, incepu să strige și să alerge in direcția vocilor.

Erau doi polițiști și câțiva inși care aveau casele prin preajmă.

Cuvintele i-au secat și-și tot agita mâna in direcția mortului. Și ningea des, cu fulgi cât ciupercile de rouă, compară mental.

– Mi-a zis că se omoară, l-a auzit pe unul, cu barbă roșcată și infofolit jerpelit.

– Copile, nu te apropia de el, i-a spus printre dinți un polițist. Călin a dat din cap că ințelege. Același polițist a găsit un fișic de sute in pantalonii lui Santamaria, după ce i-a tăiat funia. 1.300 de lei.

– N-a lăsat nici o hârtie explicativă, l-a auzit Călin pe celălalt polițist și a inceput să plângă.

– Nu plânge, copile, așa e viața, l-a impis intr-o parte un bătrân. Călin hohotea. Iar pe chipul lui Santamaria fulgii incepeau să se topească. Parcă lăcrima și spânzuratul.

– A murit foarte recent, concluzionă careva. Călin nu știu cine, căci ochii ii erau plini de lacrimi. “Ce tâmpit sunt. Fraier. Și morții mă umilesc. 10, 1.300…”, iși spuse.

– Ce ți-e și cu viața, i-a fost profesor, se ridică din grup altă voce.

Călin Bob arse acasă pormoneul in teracotă. Inainte, făcu din scrisoarea de adio a lui Santamaria un avion, care, aruncat, s-a lovit de ceasul cu inscripția CFR. Nu s-a uitat la televizor și-a dormit fără vise. Ninsoarea s-a oprit abia după o săptămână.