Primejdii în regat. O anchetă a lui Michel Van Loo, detectiv particular (I)/ de Alain Berenboom

Trăiască Republica!

„Trăiască Republica!” zbieră o voce dogită în spatele meu.

În această a opta zi de ianuarie, urmele trecerii în anul de grație 1947 încă mai dăinuiau pe trotuarele ude ale marilor bulevarde. Confetti, serpentine, pălării din hârtie strivite, sticle goale, totul luminat de strălucirile reclamelor și ale felinarelor pâlpâitoare. Războiul părea uitat. Un arab ridica în slăvi cicoarea Pacha, un negrișor – ciocolata Kwatta. Belgienii credeau că redeveniseră stăpâni, însă gigantica reclamă Coca-Cola clipind în vârful clădirii ce domina Piața Brouckère punea lucrurile la punct.

„Trăiască Republica!”

Cum întorceam capul, un bătrânel se năpusti spre mine șchiopătând  și îmi vârî în mână un exemplar din fițuica pe care o vindea strigându-și marfa pe stradă, pe  bulevardul Anspach.

― Ce faci, Michel? exclamă Anne. Ești nebun?

― Cinci centime, domnule, împotriva revenirii regelui și pentru republică! stărui moșulețul fluturându-și palma murdară sub nasul meu mai înainte de a reîncepe să zbiere: Regele la Berlin! Țiitoarea lui la Ostende!

― Doamne Sfinte! Dă-i zdreanța înapoi, zise Anne plictisită. Doar n-o să finanțezi soiul ăsta de literatură!

Întorcându-mi spatele,  ea se îndepărtă cu pas vioi, îndreptându-se spre piața  Brouckère.

„Țiitoarea la Ostende!” urlă și mai amarnic  bătrânelul în mijlocul mulțimii care  trecea cu prudență cât mai departe. Ca să mă descotorosesc de el, i-am azvârlit o monedă  și am vârât ziarul în fundul buzunarului impermeabilului. Grăbeam pasul  ca să o ajung pe Anne din urmă  când un zdrahon mustăcios mi se agăță de braț zbierând la rândul lui:

― Țiitoarea la Ostende? Cu condiția s-o tundă mai înainte, la fel ca pe celelalte, nu e așa, camarade?

Bătându-și joc de protestele mele, izbucni într-un râs răsunător, în timp ce eu încercam să scap strânsorii lui de oțel și respirației trăsnind a ceapă și a tutun. În fața mea, o vedeam pe Anne dispărând în tramvaiul 90 care deja demara.

― Anne! Așteaptă!

Un pumn în pântecele moale al zdrahonului. Un sprint. Cu prețul unui salt acrobatic, am izbutit să mă feresc de două mașini, să mă agăț de  bara de susținere și să urc pe platformă. Și acum, nimic? Nici urmă de aplauze? Nu era nici măcar un singur sportsman în jurul meu. Doar nemulțumiți, din soiul ăla care nu gustă să fie îmbrânciți, care se plâng de curent, de fumători,  de ăia care scuipă și de ăia care beau. Genul care protestează împotriva tramvaielor deschise, care pretind amenzi severe împotriva „acrobaților” obișnuiți să urce din mers între două stații, și care flutură cuvântul „modernizare”  ca să justifice suprimarea  a tot ceea ce le nu le este pe plac. Dar, dacă  se vor instala uși cu închidere automată, domnilor și doamnelor,  vor mai rămâne aventuroși care să mai ia tramvaiul?

― Apreciez că-ți riști viața pentru mine în loc să defilezi cu socialiștii! zise Anne cu mutra ei de zile proaste.

Știa că mă durea-n cot de toate acele discuții despre reîntoarcerea  în Belgia a regelui Leopold al III-lea și a frumoasei și tinerei sale soții, principesa Liliane, botezată în chip disprețuitor „țiitoarea” de către presa de stânga. În vreme ce restul Europei se reconstruia cu energie  pentru a șterge  urmele îngrozitorului război care tocmai o devastase, Belgia se pierdea într-o bătălie locală. Adversarii regelui îl acuzau de complezență față de germani, la începutul războiului, sub influența noii sale soții. Iar partizanii săi, în majoritate catolici și flamanzi, cereau revenirea sa în Belgia, temându-se că țara va bascula în republică, regim de stânga și bolșevism. În tot acest timp, regele și familia sa se plictiseau într-un refugiu (de lux) în Elveția.

Ajunși în piața Binefăcătorilor, am mers sub o ploaie rece ca gheața spre biroul meu, fără să ne grăbim. La ce bun? Se întâmpla rareori ca un client să-și facă apariția  înainte de ora prânzului ― ca să fiu cinstit, era lucru rar să dau acolo peste vreun client, indiferent de oră.  

Biroul meu (un cuvânt tare pretențios pentru chichineața aia) se pitea deasupra unui salon de coafură, „Federico, arta coafurii”, unde lucra Anne. De cum își ridica oblonul  salonului, Federico urca la mine, descuia ușa, aprindea lumina și, după anotimp, deschidea ferestrele sau punea în funcțiune soba cu cărbuni. Mândru s-o facă pe  recepționistul, atunci când telefonul suna în salon, el răspundea: „Michel Van Loo, detectiv particular, și Federico Simoni, arta coafurii, bună ziua, la dispoziția dumneavoastră!”, exagerându-și accentul italian în felul gangsterilor din filmele americane (dublate în franceză).

Înainte de a împinge ușa de sticlă a salonului lui Federico, Anne îmi dădu în sfârșit o sărutare ― cam castă, după gustul meu ― după care am urcat fără pic de entuziasm cele câteva trepte care duceau la bârlogul meu. Plin de lehamite, am deschis ușa  pregătindu-mă să înfrunt praful, plictisul și Nescafe-ul. Dintr-o dată însă m-am simțit transportat în țara celor o mie și una de nopți.

Mai înainte chiar de a o vedea, parfumul ei mi-a mângâiat nările. O aromă exotică și înțepătoare ― foarte scumpă ― mă făcu să-mi amintesc de portmoneul meu care era hămesit. Mi-am umplut plămânii. Când am deschis iarăși ochii, ea era acolo, în picioare, cocoțată pe interminabilele-i gambe care se afundau în covorul meu ros de molii. Aidoma unui vis. O blondă înaltă, într-un pantalon atât de strâmt încât  magnificele ei fese lungi și ferme răsăreau ca niște pepeni gata să se spargă.

Socotind că îi contemplasem îndeajuns partea de jos a spatelui, se așeză în fotoliul destinat vizitatorilor, așteptând să-mi manifest voința. O, vai, mie mi se împleticea limba în gură, iar reflexele mele o luaseră razna. În ajun, o dusesem pe Anne la Charly’s  să-i ascultăm pe Don Byas și pe alți câțiva jazzmeni negri americani,  golind nu mai știu câte  pahare de gueuze grenadine până la o oră înaintată a nopții. Dacă aș fi fost ceva mai odihnit, prezența ei m-ar fi pus în gardă. Starurile tip șampanie-paiete nu frecventează localurile pe unde se preumblă un detectiv particular de mâna a treia. Creatura aceea de vis greșise ușa, orașul, făt-frumosul. Dacă aș fi crezut în Dumnezeu, așa cum îmi recomandase atât de des bunică-mea, aș fi știut că  mesagerele diavolului  iau adesea forma asta. Dar eu nu am ascultat-o niciodată pe bunica. Gravă eroare care mi-a falsificat judecata. În loc s-o iau la sănătoasa,  am zâmbit ca un netot.   

― Așadar, dumneata ești detectivul Van Loo?

Incapabil să articulez vreun cuvânt inteligent,  i-am întins cartea mea de vizită  ―  aveam o sumedenie ― pe care a strecurat-o în poșetă  fără să se uite la ea.  Și  începu să mă contemple  ca și cum tocmai s-ar fi trezit dintr-un coșmar.

― Puteți avea încredere în mine, am spus eu prostește.

Pe atunci, mă credeam în stare să schimb lumea sau măcar să contribui la mersul ei.  Ideea plutea în aer, dar nu avea s-o mai facă multă vreme.

Ea izbucni într-un râs scurt care nu avea nicio noimă, cu atât mai mult cu cât adăugă:

― Asta mi s-a și spus, da.

Și reîncepu să râdă.

Mă simțeam stingherit, mi-era greață, eram obosit.  Dacă aș fi fost la înălțimea ambițiilor mele, aș fi dat-o afară. În loc de asta,  m-am străduit să zâmbesc. Când mai ai de rezistat o săptămână până la sfârșitul lunii, te ferești să bruftui clientela și îți vâri ambițiile în buzunar.

― Cu ce vă pot fi de folos, doamnă sau domnișoară…?

Îmi era mie însumi silă de mine, dar aveam chiria neplătită de trei luni și eram gata să ajung pe drumuri.

― Mama mea pretinde că fratele meu a dispărut, spuse ea în cele din urmă. Crezi că poți pune mâna pe el?

― Asta e specialitatea noastră, am răspuns eu trecându-mi limba peste buze  în încercarea de a calcula suma avansului pe care i-l puteam cere. A dispărut în timpul războiului?

O dată cu Eliberarea, căutarea dispăruților va avea un viitor frumos, gândisem eu când îmi înființasem agenția. Strălucită inspirație care nu ținuse seamă de multiplele organizații naționale și internaționale, de Crucea Roșie  și de alte asociații umanitare, din belșug finanțate de guverne, și care lucrau cu  mult mai multe mijloace  și eficacitate decât mine, și fără să ceară onorarii. Găina cu ouă de aur se vădise a fi fără urmași. Nu căutasem până acum pe nimeni, în afară de un bogat negustor de fier vechi pe care familia voia să-l dibuiască înaintea poliției ca să pună mâna pe viitoarea moștenire. Omul era acuzat că se ocupase cu Dumnezeu știe ce trafic în timpul Ocupației.

― Aș avea câteva întrebări prealabile să vă pun, am spus eu, scoțând un bloc de hârtie galbenă dintr-un sertar. Un model pe care-l folosesc marii avocați new-yorkezi și pe care îl cumpărasem foarte scump de la un sergent american. Blonda păru în sfârșit impresionată  ― sau se prefăcu că este, preț de o clipă.

― Când ați primit vești de la el ultima oară? Adresa? Patronul? Are soție? Copii?

― O, la, la! zise ea cu  un surâs batjocoritor. Dacă am ști toate astea, de ce ne-am mai adresa dumitale?

― Ceva bănuieli, atunci?

― Nimic!

― Nimic?

Am dat drumul stiloului pe foaia galbenă în continuare imaculată. 

― Totuși… Numele lui?

― A, da, Yann.

― Cu J, cum scriu flamanzii?

― Nu, cu Y, ca bretonii. Și cu doi de “n”.

Am dat din cap.

― Este un prim indiciu.

― Nu chiar, spuse ea, sucind distrată între degete presse-papier-ul din sticlă  care zăcea pe biroul meu.

― Dar, în fine, am exclamat eu într-o străfulgerare de luciditate, ce vrea să însemne demersul dumneavoastră?  

La aceste cuvinte, blonda  se ridică, dând drumul brutal presse-papier-ului care se rostogoli până la marginea mesei, unde am reușit să-l prind („scuzați-mă, e o amintire de familie”), în timp ce ea mă lăsa baltă, cu obiectul în mână.  

― Am să vorbesc cu mama mea, spuse ea ieșind pe ușă. Știam bine că ideea de a te consulta pe dumneata era complet idioată!

În timp ce ea cobora scările, mi-am pus frumos la loc în sertar  blocul de hârtie galbenă, cu gândul la viitorul meu client de prestigiu, fără a izbuti să mă scutur de un ciudat amestec de stinghereală și ațâțare. Aveam impresia că o auzeam încă vorbind pe  frumoasa blondă. Sau poate că doar mă gândeam la fesele ei, niște fese în stare să-l facă și pe un sfânt să-și piardă mințile.

Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere din franceză de Ileana Cantuniari