Primejdii în regat. O anchetă a lui Michel Van Loo, detectiv particular (II)/ de Alain Berenboom

Când m-am deșteptat, un ceas mai târziu, am zărit un firișor de salivă  pe trusa de scris din piele care acoperea tăblia biroului. Anne se plângea adesea de sforăitul meu, pretext ca să nu-și petreacă noaptea cu mine. Uite că acum începeam să-mi pierd saliva. Viitorul meu sentimental se înfățișa prost. Cât privește viitorul financiar,  mai bine nici să nu mă gândesc la el.

Vândusem una câte una mobilele pe care mi le lăsase maică-mea ― fără să reușesc să scot un preț  convenabil pe o piață saturată. Mai rămâneau trei tablouri în ulei  care îmi împodobeau biroul, o marină  destul de odihnitoare  și două portrete de fete arăboaice care îmi plăceau mult, precum și cărțile mele. Am hotărât să sacrific ediția originală din Mizerabilii, tipărită la Bruxelles (ei, da, Victor Hugo, alungat din Paris, își publicase capodopera în capitala Belgiei). Cum un librar de mâna a doua mi-a luat-o pe un preț neașteptat, am decis să  pun la bătaie o bancnotă într-un restaurant șic, din galeria Saint-Hubert, La Taverne du Passage, unde, înainte de război,  mamei îi plăcea să supeze după ieșirea de la teatru. Anne, căreia îi propusesem să mă însoțească, îmi lansase pe un ton posac:

― Haleală și regulat, ăsta e programul? Sau poate că vrei să inovezi?

― Am o idee: între haleală și regulat, să mergem la cinema. La Victory, să vedem ultimul film  cu Abbot și Costello.

Nu apreciase gluma, iar  pe Abbot și Costello nu putea să-i sufere ― cine nu i-ar da dreptate? Degeaba mă scuzam, degeaba îi aminteam cu suspine în glas de frumoasa noastră seară petrecută la Charly’s, noaptea precedentă, până la urmă am rămas singur în La Taverne du Passage.

Când tocmai  mă pregăteam  să-mi înfig furculița în fileul  american care îmi fusese pregătit, am descoperit-o cu surprindere  pe  blonda cea înaltă de azi dimineață  la o masă vecină în compania unei bătrâne doamne cu chip emaciat, numai piele și oase sub o rochie  elegantă, fără îndoială maică-sa. Cum nu părea să mă fi descoperit, m-am concentrat asupra fileului  american însoțit de cartofi prăjiți, trăgând nădejde să trec neobservat. Discuția noastră  continua să mă obsedeze (nu izbutisem nici măcar să-i aflu numele, strașnic detectiv mai eram!). Ea rezuma eșecul absurdei mele activități. Nu te poți improviza aventurier. Nu te poți sustrage soartei tale. Mai bine m-aș reîntoarce în administrația pe care nu ar fi trebuit s-o părăsesc niciodată.

În vreme ce eu mă tot frământam cu aceste cugetări mohorâte, se petrecu ceva ciudat la masa blondei. Bătrâna doamnă se sculă brusc în picioare, scoase un hohot de plâns sfâșietor și strigă: “Yann!” înainte de a-și înfunda  un șervețel în gură și de a cădea greoi la loc pe scaun ca o păpușă dezarticulată. Fără a-și pierde sângele rece, blonda se repezi s-o ducă la toaletă, ținând-o pe după umeri.

Privirea mea jenată  se cufundă în farfurie. Aveam, fără să știu de ce, impresia că eu sunt pricina acelei scene lamentabile. De parcă atitudinea mea stângace de azi dimineață  provocase izbucnirea  dementă de seara. “Priviți-l!” părea să strige doamna. “Acest chipeș detectiv particular care ne lasă baltă atunci când fiica mea  îl imploră să-mi aducă înapoi  fiul scump.”

A doua zi, o prietenă care lucra ca juristă într-o companie de asigurări (asigurându-mi și mie baza subzistenței) mi-a încredințat  căutarea câtorva datornici care se mutaseră pe ascuns fără a-și plăti chiria. Taman cât să-mi permită să nu mă pomenesc în aceeași situație ca ei. În timp ce eu începeam s-o uit, frumoasa blondă își făcu din nou apariția două săptămâni mai târziu.

― Domnule Van Loo, spuse ea  mai înainte ca eu să-mi fi revenit din surpriză, sunt conștientă că relația noastră a început sub auspicii proaste.

Neștiind ce să-i răspund, am făcut un gest vag liniștitor, de genul clientul are întotdeauna dreptate.

― Respecți secretul profesional, nu e așa?

― Mormânt, nu altceva, am răspuns eu ca să eschivez o zadarnică discuție juridică.

― Ei bine, ce s-a întâmplat a fost din cauza drogului…

Își flutură degetele ca pentru a evoca  cețurile unui teritoriu misterios.

― Mama mea se droghează, după cum desigur ai remarcat seara trecută în La Taverne du Passage!

Așadar, mă văzuse când îmi întorsesem privirea de la masa lor.

― Ceea ce face ca uneori comportamentul ei să fie extravagant. Ți-am apreciat discreția. Nu protesta. Dacă m-ai fi salutat, mi-ar fi făcut o scenă. Nici măcar nu îți imaginezi.

Mai rea decât cea la care asistasem? Am păstrat reflecția pentru mine ― conlucrăm, nu e așa, zicea bunică-mea ― și apoi am reluat:

― Totuși, dacă trebuie să-l regăsesc pe fratele dumneavoastră…

― Vom vorbi  despre asta cu mama mea…

― …dânsa va trebui să furnizeze câteva informații, altfel de ce m-ar angaja? Înseamnă bani aruncați.

― În zilele în care nu se droghează, mama rămâne apatică, în stare de prostrație.  Imposibil să-i smulgi trei cuvinte. Ar fi mai bine, dacă stărui s-o întrebi, să înghită înainte  două-trei pilule, nu crezi?

― Dumnezeule, nu știu. Fără îndoială că aveți dreptate, am zis eu jalnic ― mai ales ca să nu-mi pierd clienta.

Răspunsul meu păru s-o liniștească.

― Încep să cred  că ești omul potrivit. Ești cumva, din întâmplare, liber în seara asta?

Fără să-mi aștepte răspunsul, continuă:

― Am scris adresa noastră pe o hârtie (pe care o recuperă din fundul poșetei). A! Uitam esențialul: vrei să aduci două-trei pilule ca s-o stimuleze pe mama?

― Păi, vedeți că…

Un zâmbet devastator îi lumină trăsăturile. Făcusem cumva o excelentă glumă  fără s-o știu?

― Pentru un detectiv particular, asta e o nimica toată, nu e așa?

Văzându-mă gata să protestez, mai adăugă:

― Nu trebuie decât să le adaugi  la nota onorariilor.

― Dar nu e o chestiune de bani, am cârâit eu.

― A, nu? Atunci, ce e? a exclamat ea încrucișându-și magnificele gambe, ceea ce făcu să i se urce fusta  mai sus  decât speram eu. E o chestiune de etică?

― De respectare a legii, poate? am îngăimat eu fixând cu privirea partea de sus a jartierelor ei.

Izbucni în râs și se ridică, lăsând să cadă cortina…

― La orele douăzeci, de acord? La un mic supeu ca să facem cunoștință unii cu alții. Ai să guști din feluri de mâncare la care n-au visat vreodată funcționarii amărâți  care eliberează tichete de rații.

Râsul ei era uimitor de erotic: un sunet răgușit care venea din fundul gâtului și trecea ușor printre buze ca o invitație la mângâiere. S-ar fi cuvenit să-i rezist acestei femei și făgăduielilor ei, știam bine. Dar ce bărbat ar fi fost în stare? Mai ales cu perspectiva unei cine oferite gratis.

Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere din franceză de Ileana Cantuniari