Primejdii în regat. O anchetă a lui Michel Van Loo, detectiv particular (III)/ de Alain Berenboom

Răul cel mai mic

Anne se năpusti în biroul meu la doar câteva clipe  de la plecarea frumoasei blonde, ca să cerceteze câmpul de luptă și să verifice că nu mă predasem inamicei, cu arme și bagaje. Teritoriul rămânea însă marcat de parfumul ei cu preț prohibitiv.

― Cine mai e și asta? întrebă ea adulmecând mirosul de sânge și de praf de pușcă.

― Cine vrei să fie, dragostea mea? O nouă clientă.

Mi-am frecat degetul mare de arătător ca să-i reamintesc starea disperată a încasărilor.

― Mda. Nu spune nimic.  Lasă-mă să ghicesc. Pun prinsoare că umblă să dea de urma tipilor care au tuns-o la Eliberare ca să le taie boașele.

Am dat din cap fără a-mi putea reține un ușor zâmbet, asupra căruia s-a aruncat  cu tot atâta furie ca generalul von Runstedt asupra orașului Bastogne.

― Sărman netot! Vrea să se folosească de tine  pentru o afacere dubioasă. Se vede de la o poștă. Chiar ești fraier sau ce naiba ești?

Mi-a trebuit ceva timp ca s-o potolesc, mai ales când am fost nevoit să-i explic de ce nu puteam petrece seara împreună cu ea.

― Și când mă gândesc că îți făcusem rost de o clientă… bombăni ea. Evident, oferă mai puține avantaje decât această Mae West.

― Cum puteam să ghicesc? Povestește!

― Da, da…

Cu prețul a mii de dezmierdări și cu făgăduiala unui cadou somptuos din primele mele onorarii, i-am smuls în cele din urmă  detaliile. O clientă a salonului de coafură, doamna Violette Delporte, căuta pe cineva “discret” în stare să dea de urma unor hârtii șterpelite din apartamentul ei cu câteva zile mai înainte, când ea-și petrecea week-end-ul la marea Nordului în vila ei de la Blankenberge.

― Și poliția?

― Doamna nu are deloc chef ca polițaii să-și bage nasul în hârtiile ei. E vorba de o chestie fiscală nu prea curată, presupun.

― Sau mai rău…

― Bursa neagră? Smokkeleirs?

Am făcut o strâmbătură  și am deschis fereastra. Parfumul frumoasei blonde  începea să mă amețească.

― Vrei să spui că scuipi pe afacerile care miros vag a colaborare, dar că banii vampei ăsteia nu au miros? 

― Vampa asta, după cum spui, mă însărcinează să dau de urma fratelui ei dispărut. Un erou de război, pilot în cadrul RAF. Merită puțină considerație.

― A!  Așadar din patriotism  trebuie s-o pipăi pe blonda asta spălăcită?

― Să-i pipăi banii. E o diferență. O văd diseară în compania maică-si. Am insistat asupra prezenței unui însoțitor. Crezi cumva că Violette Delporte asta ar putea veni mâine  dimineață?

Mi-am fluturat agenda imaculată de orice notiță.

― Cade bine, tocmai am o contramandare.

― Ce viață pasionantă duci!

― Liniștește-mă: Violette nu e blondă, așa e? N-am chef să încurc borcanele.

― Nu te necăji, dragule. Am vopsit-o în mov special ca să evit confuziile.

Cartierul Fond’Roy, la Uccle, lângă Bruxelles, este unul dintre cele mai cu moț ale capitalei. Vila familiei Beigelbrot (era numele care figura pe hârtia pe care mi-o dăduse blonda) fusese construită prin anii douăzeci de către un arhitect care voia să impresioneze cu orice preț. Decorațiuni din ipsos, încărcate de curbe, obloane din alamă strălucitoare, mânere de uși cu volute extravagante, sgraffito albastre cu auriu stil Art Nouveau. Totul disimulat în fundul unei grădini care se voia a fi exotică, o adevărată pădure tropicală, cu esențe rare importate din Congo belgian. La fel ca mobilele  din salon și din sufragerie, în stil “colonial”.

Masa fusese pusă pentru patru persoane. Lumânări, veselă de preț, un servitor bătrân, o subretă tânără, un majordom care îmi luase impermeabilul și pălăria la intrare fără să arboreze un aer dezgustat ― avea clasă, da,  cu adevărat clasă.

Cu un pahar de gin în mână, frumoasa blondă mă întâmpină în pragul  salonului:

― Spune-mi Madeleine, domnule Van Loo.

Cu un gest discret, gazda mea expedie majordomul și se îndreptă cu mers felin spre un bar cu o tăblie cromată  unde îmi pregăti un gin fizz tare. Am renunțat să mai cer o gueuze-grenadine. Nu părea să fie genul casei.

― În seara asta, vom face cunoștință, domnule Van Loo, zise ea cu o lucire arzătoare, plină de făgăduieli, în ochii ei verzi. Dar, dacă stau să mă gândesc, te-ai gândit la micile aperitive ale mamei mele?

Hubert, ajutorul de farmacist din piața Binefăcătorilor, nu putea să-mi refuze nimic de când îi dădusem o mână de ajutor  în timpul Ocupației  ca să scape vânătorii de evrei. Am strecurat în mâna lui Madeleine micul cornet din hârtie în care ambalase câteva pilule care  trebuiau “să fie suficiente”, după cum mă asigurase el.

― Revin într-o clipă, spuse ea. Nu ezita  să te mai servești.

Arătă spre micul bar metalic unde se aliniau vreo zece sticle (doar alcooluri șic; nici măcar o singură băutură belgiană).

Madeleine se întoarse când tocmai lipăiam ultima picătură din pahar. Se grăbi  să-mi servească o nouă doză.  În așteptarea maică-si, am sporovăit vrute și nevrute: despre concertul lui Don Byas la Charly’s, despre cluburile care apăreau precum ciupercile la Bruxelles, despre noile vedete la modă, eschivând subiectele delicate sau prea serioase.  Nu eu trebuia să fac începutul.

Ajunseserăm la creșterea prețului la cartofi, la noul film al lui Humphrey Bogart și la apariția filmului Pe aripile vântului când își făcu apariția doamna Beigelbrot înveșmântată toată în negru. Înaintă în interiorul salonului, cu o ținută severă, cu un aer absent, îmi ignoră mâna întinsă și se lăsă să cadă într-un fotoliu, oftând. Pe dată se ivi subreta care îi strecură în mâinile scheletice un pahar cu suc de fructe pe care îl supse  strâmbându-se de parcă ar fi fost un medicament. În timp ce eu mă așteptam să abordăm lucrurile serioase, Madeleine continuă conversația mondenă pe care o întrerupsese sosirea maică-si. Doamna Beigelbrot ne lăsă să flecărim, cu privirea pierdută în gânduri mai sumbre și mai neliniștitoare decât jungla africană care lua cu asalt casa. Până ce majordomul  se ivi și anunță cu voce lugubră:

― Doamna este servită.

La aceste cuvinte, bătrâna doamnă se ridică, iar noi o urmarăm în procesiune în sufragerie. Deși nu eram decât noi trei, masa fusese aranjată pentru patru persoane. După ce ne servi supa,  majordomul umplu cea de-a patra farfurie, ca și cum ultimul conviv  era pe punctul să ni se alăture. Fără să-l aștepte, mama Beigelbrot începu să mănânce, urmată de fiica sa. După o scurtă șovăială,  le-am imitat, aruncând din când în când câte o privire spre scaunul misteriosului invitat. Oare omul invizibil avea să-și golească farfuria  sub ochii noștri la fel ca în film? Eram curios să văd una ca asta. Din păcate, când subreta ne luă farfuriile goale, o luă și pe aceea a fantomei, în continuare plină.

Aperitivele și apoi felul principal fură servite după același ritual. O carne suculentă și fragedă, cum nu mai gustasem de ani buni, scăldată într-un sos cu mânătărci  pe care l-am devorat până la ultima înghițitură, în timp ce omul invizibil  își contempla porția  fără să se atingă de ea. Cu prețul unui considerabil efort, am lăsat  să-i fie luată farfuria fără să pot ciuguli ceva din ea. Masa se desfășură în tăcerea cea mai desăvârșită. Nu se auzea decât zgomotul tacâmurilor.

Am privit-o pe mama Beigelbrot. Avea să-mi dea în sfârșit ceva explicații? În stare de prostrație pe scaun, își dădea măcar seama de prezența mea? Începeam să-mi fac griji. Îmi dăduse cumva Hubert o doză prea slabă sau îi plasase pilule împotriva constipației? Sosirea desertului îmi risipi interogațiile. Căpșuni și struguri. Dumnezeule,  un nectar din care nu mai gustasem din 1940. După ce am sfărâmat în dinți  delicioasele fructe, m-am întors spre frumoasa blondă care dădu din cap, a lehamite, mi se păru mie. Punându-și mâna peste cea a maică-si, gheară crispată pe fața de masă, spuse cu voce blândă:

― Oaspetele nostru, domnul Van Loo, ne va ajuta să-l regăsim pe Yann. Are nevoie de câteva informații.

Mi-am tras prudent scaunul înapoi, gata s-o iau la sănătoasa. Aveam în minte scena de la restaurant. Dar bătrâna doamnă rămase calmă, mereu la fel de apatică.

― Mulțumesc, domnule, spuse ea, cu o voce abia auzită.  Reamintește-mi numele dumitale.

― Van Loo.

― A, da?

Blonda interveni.

― Yann nu a mai dat niciun semn de viață  de mai bine de șase luni.

― Locuiește aici, spuse doamna Beigelbrot.

Cu degetul, arătă ceva  prin fereastră, dincolo de jungla care înconjura casa.

― Într-un pavilion în fundul grădinii, explică fiica ei.

M-am gândit că bietul Yann fusese poate înghițit de vreun canibal sau leu.

― Fiul meu are un caracter foarte independent, reluă mama cu voce mai fermă. Uneori, pleacă pentru câtva timp fără să anunțe. E o pasăre care nu suportă colivia. Din fericire,  munca îi dă prilejul să călătorească. Afacerile externe, sublinie ea pe un ton conspirativ, dar cu un scurt acces de mândrie. La întoarcere, mă copleșește întotdeauna cu daruri.

Cu o mișcare a mâinii, îmi arătă lăncile și măștile africane agățate pe perete, niște păpuși poloneze sau cehoslovace îngrămădite într-o vitrină.

― Pleacă, vine. Dar, de șase luni fără nicio carte poștală, asta nu s-a mai întâmplat niciodată, reluă Madeleine. Chiar și în cursul războiului, când era în Anglia, făcea în așa fel încât să ne dea  vești. Știe cât este de anxioasă mama.

Cuprinse din nou în mâini ghearele maică-si și le mângâie cu tandrețe. Doamna Beigelbrot clătină din cap.

― Ce vei face, domnule… reamintește-mi numele dumitale!

― Van Loo. Dacă asta nu vă obosește prea tare, lăsați-mă să vă pun câteva întrebări.

Masa o dată terminată, am abordat în sfârșit miezul problemei. Doamna Beigelbrot, care respectase până atunci o tăcere cataleptică, a fost de data asta de neoprit. Pilulele lui Hubert  începeau în sfârșit să acționeze.

Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere din franceză de Ileana Cantuniari