Primejdii în regat. O anchetă a lui Michel Van Loo, detectiv particular (V)/ de Alain Berenboom

Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea

O doamnă solidă stătea în fața ușii, șovăind să intre. Trei straturi de fard îi protejau chipul de praful din chițimia mea. Cu capul de-a dreptul înșurubat într-o pălărie verde acoperită cu pene, părea stingherită într-un mantou amplu de blană neagră. Strâns în brațele ei, un cățel minuscul tremura din toate încheieturile aruncându-mi priviri panicate.

― Doamna Delporte?

La vederea jalnicului meu bârlog, mini-cățelul dădu drumul unei jelanii sfâșietoare, dar lucide. Dacă robusta doamnă înțelese semnalul de alarmă al peștelui său pilot ― intuiția animală nu înșală ― la gândul că trebuie să coboare la loc scara pe care tocmai o urcase atât de greu, renunță să facă stânga-mprejur. Scoțând un oftat, înaintă cu pași prudenți până la fotoliul pentru vizitatori în care se lăsă să cadă. Într-o ultimă tresărire de revoltă, câinele îi scăpă din brațe refugiindu-se sub dulap.

― Mitzi! Vino aici! gemu ea cu glas răgușit.

― Nu mă deranjează, doamnă, am spus eu, dând pe dinafară de ipocrizie. Vă asigur.

Detest câinii; ei simt asta și mă fac să o plătesc scump. Ca dovadă, am priceput imediat  că Mitzi se strecurase  sub dulapul meu  ca să-și facă nestingherită nevoile.

În timp ce câinele și cu mine ne măsuram din priviri, doamna Delporte scoase din poșetă o batistă cu care își tamponă partea de deasupra gurii, umbrită de o mustață pe care fardul  nu izbutise să o disimuleze cu totul.

Ca s-o fac să se simtă la largul ei, i-am rezumat ceea ce știam deja: spargerea, hârtiile dispărute, tot ce aflase Anne în vreme ce îi vopsea părul în mov (mi-ar fi plăcut să-i ridic pălăria ca să admir capodopera).

― Da, așa e, continuă solida doamnă. Mi-ar plăcea să-mi recuperez hârtiile în mod discret. În schimbul  unei mici sume de bani, dacă trebuie ― un preț rezonabil, nu-i așa, nu prea mult, adăugă ea, fixându-mă cu ochișorii ei răi și bănuitori de  gospodină trecută de cincizeci de ani.

Obligația de a încredința căutarea actelor ei personale unui necunoscut nu-i plăcea ― chiar deloc. Îmi aducea acest lucru la cunoștință foarte limpede, sperând că  umilința ei va avea o influență asupra sumei onorariului ― ceea ce însemna că mă citise prost. În orice caz, acele faimoase hârtii erau probabil foarte prețioase dacă ajunsese să se coboare până la a consulta un detectiv particular.

― O fac pentru prima oară! preciză ea, așa cum probabil o spusese odinioară și femeii care o ajutase la primul avort.

― Ce altceva a mai fost furat?

― Niște bijuterii fără mare valoare, v-am întocmit lista lor, și un pachet de bancnote pe care uitasem să le schimb la momentul reformei monetare și cu care bandiții ăia nici nu vor avea ce face. Așa le trebuie!

Am dat din cap. Bilete de bancă perimate? Bani murdari, gloriosul fruct al bursei negre, pe care ministrul de Finanțe voise să-i îndepărteze din circulație decretând schimbarea bancnotelor cu câteva luni în urmă, și pe care ea nu avusese curajul să-i înfățișeze la ghișeele băncii naționale.

― Și hârtiile?

― Scrisori personale. Amintiri. Câteva documente juridice, contracte vechi. Hârtii lipsite de interes, a căror unică valoare e doar cea sentimentală.

Sentimentală? Ridicând ochii din carnetul meu de notițe, am contemplat-o pe cucoana Violette. De ce n-ar fi avut dreptul cumătra asta solidă și vicleană la o frumoasă poveste de dragoste?

― Scrisori, va să zică. De la cine, doamnă Delporte?

Mânuța ei grăsună se strânse peste curelele poșetei.

― De la cine? De la cine? De la prieteni, de la diverse relații. În sfârșit, ce contează?

― Nu s-ar putea, cumva, ca unul dintre expeditori să fi vrut să le recupereze fără să mai aștepte întoarcerea dumneavoastră la Blankenberge?

― Ei, hai, că e ridicol. E vorba despre o perioadă foarte îndepărtată. Oamenii ăia au murit.

― Toți?

― O, habar n-am, își pierdu ea răbdarea, fiind cât pe ce să smulgă închizătoarea poșetei. I-am pierdut din vedere de atâta vreme…

― Poate că mai există vreunul care își amintește de dumneavoastră și de cele pe care vi le-a scris.

Toată osânza ei se cutremură în semn de protest.

― Dacă își voia scrisorile, era de ajuns să mi le ceară.

― Ei, haide, doamnă Delporte, cu siguranță aveți o idee în legătură cu intențiile spărgătorului. De ce să fure documente lipsite de valoare?

― Căuta bani, gemu ea. Cum hârtiile alea zăceau într-un sertar, nu a stat să le trieze. În grabă, a luat totul.

Dintr-o țâșnitură surprinzătoare, Mitzi reapăru și sări pe genunchii stăpânei. Uitasem complet de ea. Oare era cumva felul ei de a arăta că discuția durase destul și că voia să se întoarcă acasă? Și eu eram sătul să smulg solidei doamne crâmpeie de adevăr, ascunse între straturi de minciuni. Povestea ei picura falsul la fiecare frază. Dar, eram eu în măsură să refuz o afacere? La prețul cartofilor și al cărbunilor, m-aș fi cățărat pe coloana Congresului cu ambele mâini legate la spate dacă în vârf m-ar fi așteptat un cec.

― Și poliția, doamnă Delporte, ce crede despre toate astea?

Am auzit-o cum scrâșnește din dinți.

― Poliția? a exclamat ea cu un zâmbet șiret care a dezvăluit, brusc, un colț din adevărata-i natură. Înseamnă ore întregi în care înțepenești așteptând într-un comisariat  ca să afli peste câteva luni că afacerea a fost clasată fără urmări. Credeți că domnii ăia își vor da cea mai mică silință ca să adune câteva hârtii vechi furate? Nu, prefer să las treaba asta în sarcina unui bun meseriaș. Anne, în care am toată încrederea, m-a asigurat că dumneata ești foarte înzestrat, că îți vei asuma personal afacerea mea (O făcuse oare să creadă că eu conduceam o agenție cu douăzeci și cinci de colaboratori? Era în stare!) contra unui preț rezonabil (Uite ce anume punea lucrurile pe făgașul lor!). Și că ai să știi să-ți ții gura. Găsește-i pe tipii ăia, domnule Van Loo, și propune-le un aranjament rezonabil. E tot ce îți cer.

― Înțeleg punctul dumneavoastră de vedere, doamnă Delporte. Dar cum pot comunica cu borfașii ăia? Punând mici afișe? Prin mica publicitate? Probabil că una dintre cunoștințele dumneavoastră e amestecată în afacerea asta. Mitzi emise un geamăt dureros. Cineva care putea să știe că acasă la dumneavoatră erau bani și bijuterii. Aveți cea mai măruntă bănuială? Vreo fostă bonă dată afară în circumstanțe penibile? Vreun vecin cu reputație îndoielnică?

― A! Acum că îmi pui întrebarea, mi-aduc aminte că am dat afară o bonă cu trei ani în urmă. Agnès. Am surprins-o când îmi umbla prin bijuterii.

Mi-a făgăduit să-mi comunice ultima adresă a lui Agnès, cât și pe cea a unui polițist care locuia în vecinătate, un anume Marcel Van Acker (poftim, tocmai un amic al acestei Agnès), care le propusese celor doi Delporte să-i protejeze în timpul războiului contra unei remunerații.

― Să vă protejeze? Împotriva a ce?

― Pur șantaj. A amenințat că ne denunță nemților dacă nu-i dăm obolul.

― Să vă denunțe?

― Ei, hai, domnule Van Loo. Nu mă juca și dumneata. Știi bine că pe-atunci, oricine te putea acuza de orice. Bursă neagră, trafic, genul ăsta de lucruri. Era suficientă o scrisoare anonimă.

― După felul în care îmi povestiți, simt că ați reușit să scăpați din ghearele lui.

Un zâmbet de satisfacție se desenă pe buzele ei; până și cuțu-cuțu începu să scheaune de plăcere.

― Soțul meu a aflat că polițistul ăla făcea afaceri dubioase cu rezistența; le strecura cărți de identitate în alb ― sau mai degrabă, le vindea ălora foarte scump. Ne denunțați, domnule Van Acker? Atunci, dumneata ai s-o încasezi. Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea! A! Bărbatul meu era un om căruia era mai bine să nu-i ții piept, oftară la unison doamna Delporte și cuțu-cuțu. Mai apoi, n-am mai auzit vorbindu-se despre acel polițist și nici nu l-am mai revăzut prin cartier. Potrivit zvonurilor, cei din rezistență au încercat să-i facă de petrecanie. După cum știi, oamenii ăia nu se încurcau în finețuri de justiție.

Violette își scutură capul atât de tare că m-am așteptat să văd că-i alunecă pălăria, dar aceasta a rezistat. Iar soțul, despre care îmi vorbea pentru prima oară și pe care Anne nu-l menționase, era și el îngrijorat de dispariția hârtiilor? Din moment ce era atât de șiret, de ce o lăsa pe nevastă-sa să fie pusă la cheltuială de un detectiv particular?

Numai că bietul om murise cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul războiului, lăsându-și scumpa jumătate văduvă, descumpănită, singură pe lume. Murise? De ce anume? Boală? Accident?

― Domnul Delporte a murit ca un erou, domnule, spuse ea îndreptându-și ținuta atât cât i-o îngăduia ampla-i haină de blană.

La evocarea stăpânului, câinele luă poziție de drepți.

― Un certificat și o medalie de onoare atestă acest lucru. A fost omorât de nemți. Asaasinat de inamic.

― A, da? Soțul dumneavoastră făcea parte dintr-o rețea de rezistență?

Văzând-o pe doamna Delporte, ideea mă surprindea, dar, de ce nu? Poate că mă lăsam orbit de prejudecăți. De la sfârșitul războiului, se părea că toți belgienii fuseseră eroi sub Ocupație ― eroi care își ascunseseră cu atâta iscusință adevărata activitate vreme de patru ani încât Gestapo-ul nu-și dăduse seama de nimic.

― Aproape, zise ea fără un zâmbet. Soțul meu a fost luat ostatic după uciderea  unui ofițer Gestapo și a fost împușcat.

Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere din franceză de Ileana Cantuniari