Privind un viitor întunecat/ de Elisabeta Lăsconi

Doris Lessing a reușit mereu să-și ia prin surprindere publicul. Când cititorul este convins că știe cu cine are de-a face și la ce ficțiuni să se aștepte, o nouă carte face țăndări tot ce-a crezut și aruncă în aer părerile deja fixate. Totul fost imprevizibil în viața scriitoarei, cum complet imprevizibilă a fost și evoluția ei literară. Poate că biografia proprie este romanul gigantic la care țese continuu, iar ce se arată vederii ziua (romanul recent publicat) deșiră noaptea pregătind material pentru alt model, cu alte culori și alte dimensiuni (următoarea carte).

S-a născut în Persia (azi Iran), a copilărit de la 6 ani în Rhodesia, are șansa ori ghinionul să cunoască Imperiul Britanic dinspre colonii, nu din inima sa londoneză, unde ajunge la 30 de ani.

Fiecare vârstă și experiență o pun la încercare: suportă greu educația catolică și cu mama nu se înțelege, părăsește școala la 15 ani, căutându-și rostul în viață. Nici în căsătorie lucrurile nu merg ușor: două căsnicii, două divorțuri și trei copii, iar printre ele se nasc dorința și ambiția scrisului, care o aduc în cele din urmă în Anglia.

Angajarea politică de partea stângii, definitorie pentru intelectualitatea occidentală în primul deceniu postbelic, se încheie rapid: intervenția armatei sovietice în Ungaria în 1956 o determină să părăsească Partidul Comunist. Are nevoie de ani buni până când își pierde iluziile și încrederea în regimul Mugabe, așa că devine rapid “indezirabilă” în țara unde a crescut și care și-a schimbat și numele în Zimbabwe.

Doris Lessing scrie la început despre lumea pe care o cunoaște cel mai bine, povestirile inspirate de spațiul african ajung să compună un Bildungsroman uriaș: “The Children of Violence”. Ciclul abordează marile teme: sistemul colonial și relațiile dintre Negri și Albi, situația femeii și condiția artistului în secolul XX. După 20 de ani de la debut, părăsește autobiografismul și se îndreaptă spre o literatură impregnată de ocultism și mistică, sub influența sufismului și a lui Idries Șah.

Scrisul se aventurează în zona SF, iar romanele compun alt ciclu vast, “Canopus in Argos: Archives”(1978-1980), revenind apoi la realism.

Și iată că în 2011 se împlinesc 60 de ani de la debutul ei editorial, răstimp în care și-a adjudecat mari premii literare, culminând în 2007 cu Premiul Nobel. Așa că titlul romanului tradus anul trecut este simptomatic: “Memoriile unei supraviețuitoare”*, adecvat nu doar pentru conținutul cărții, ci și pentru scriitoarea care a supraviețuit modelor și curentelor, ieșind deasupra atâtor vârtejuri.

Doris Lessing imaginează într-un viitor întunecat (cine să știe cât de departe sau de aproape de zilele noastre) eșecul civilizației și recăderea în babarie. Orașele se transformă, serviciile ce asigură ordinea minimală nu mai funcționează, iar simptomul cel mai cumplit îl formează sălbăticirea copiilor, care trăiesc în haite sau clanuri, iar tensiunea vieții de zi cu zi sporește neîncetat. Tehnologia și industrializarea se află în disjuncție cu politica, efectul produs este unul catastrofal.

Relațiile umane par să își piardă consistența și sensul. Eroina cărții, o femeie vârstnică se trezește că i se încredințează o fetiță, iar purtarea acesteia lămurește ce mutații profunde s-au petrecut. Incertitudinea și așteptarea planează pretutindeni, se insinuează un mister ce rămâne totuși neelucidat: alunecarea bătrânei într-o lume paralelă, unde întâmplările și cronologia se tulbură.

“Memoriile unei supraviețuitoare”are darul să declanșeze un frison în conștiința cititorului. Iar întâmplarea face să apară la câteva luni după romanul “Drumul” al lui Cormac McCarthy, ambele având parte de ecranizări făcute de regizori importanți și cu mari actori.

Vrând-nevrând, când vezi că doi mari scriitori aleg aceeași formulă, cea a prozei SF, ca să scrie despre un viitor întunecat, te întrebi dacă este vorba de Ficțiune ori de Viziune.

*) Doris Lessing – Memoriile unei supraviețuitoare, traducere din limba engleză de Mihaela Negrilă, Editura Polirom, 2010, 280 pag.

ELISABETA LĂSCONI, eseist și critic literar. Absolventă a filologiei bucureștene (1980), doctorat susținut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărți (“Oglinda lucioasă, oglinda aburită”, Ed. Amarcord, 2000; “Sorin Titel, Ciclul bănățean”, Ed. Univers, 2000).

Colaborări la revistele Adevărul literar și artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viața Românească.