Privirea arlechinului

Pregatita anume pentru acest spatiu, expozitia a devenit expresia unei cutume inversate, fiind de fapt cadoul pe care artistul, aflat la momentul unei respectabile aniversari, l-a oferit unei comunitati de care-l apropie sensibile “ratiuni” sentimentale. “Credeam ca voi fi pedepsit pentru faptul ca am rapit Clujului, in urma cu decenii, una din cele mai frumoase fete – sotia mea”, spunea Vladimir Zamfirescu la vernisaj. “In schimb am fost primit cu mari onoruri…”
Intr-adevar, putini artisti au avut parte de o atentie similara a “factorilor politici” locali: cu absenta motivata de ratiuni de stat, dl. Boc s-a manifestat totusi printr-un somptuos aranjament floral transmis la vernisaj, iar Consiliul Judetean, reprezentat de vicepresedintele Kerekes Sandor, a oferit artistului o diploma de excelenta, realmente valoroasa prin raritatea cu care se acorda. Promotion-ul evenimentului, la care presa locala a participat cu insufletire, a generat un public diferit de cel al vernisajelor obisnuite, remarcandu-se prin staif ardelenesc reprezentantii castelor de traditie ale orasului, medicii si intelectualii universitari, ale caror trasee existentiale nu s-au intersectat de multi ani cu cele ale artei.
Afluxul publicului – si folosim aici un eufemism pentru inghesuiala – a compus, e drept, caracteristica atmosfera a evenimentelor de mare interes, dar si momente la limita panicii din cauza penuriei de oxigen si a sudorii ce parea sa compromita costisitoarele vesminte si coafuri.
Un eveniment in eveniment putem socoti ca a fost prezenta celor doi critici de arta invitati sa deschida expozitia, ultimul aflat pe culmea valului mediatic creat de scandalul colectiei din strada Zambaccian: Andrei Brezianu si Pavel Susara. Spre deosebire de alti confrati, cuvintele lor au depasit obisnuita abureala cu care se face trecerea de la prezentarea artistului la paharul cu sampanie. “O expozitie-soc ce indeamna la reflectie” in exprimarea d-lui Brezianu, “o expozitie a cel putin trei stiluri diferite” cu vorbele d-lui Susara – si consideratiile lor nu s-au oprit doar la atat.
Intr-adevar, artistul care in tinerete semana uluitor cu Rubens, iar acum pare descins dintr-un film viscontian, ne ofera cu aceasta expozitie serioase motive de interogatie. Constituita in principal din lucrari de productie recenta, expozitia ne poarta intr-un zig-zag stilistic, practicat cu o virtuozitate remarcabila, in cateva perioade distincte: a icoanei clasice bizantine, a renasterii germane, a barocului spaniol si a postimpresionismului francez, cu pasaje compozite ale stilisticii epocilor amintite. Cu toata straduinta criticilor care au consumat minute bune incercand sa desluseasca motivatia acestui demers, lucrurile au ramas in zona metaforicului si adjectivului. Ce ratiune poate sa-i adune in aceeasi expozitie pe Rubliov, Cranach, El Greco si Bonnard, semnati Vladimir Zamfirescu? Bogatia altoiului ascunde aici trunchiul altoit, stralucitor prin absenta. Evident, unul din laitmotivele postmodernismului, citatul, a fost evocat cu prisosinta, dar el se transforma in pastisa in absenta contextului, obligatoriu modern.
Daca tablourile vernisate pana la stralucirea de carte postala din expozitia lui Vladimir Zamfirescu pot avea si alt sens decat acela al unui exercitiu de virtuozitate, acesta nu poate fi decat unul dramatic, revelator pentru conditia artistului roman a carui maturitate s-a consumat in epoca comunista. Pentru o generatie intreaga – exceptiile se cunosc – arta a insemnat o limitare drastica la nivel tematic, un exercitiu de abilitate in driblarea “comandamentelor epocii”. In trena acestei deprinderi, expozitia de la Cluj supraliciteaza virtuozitatea pentru a suplini absenta continutului de factura personala, ramas la anecdota chiar in tablourile “tari” precum Cain si Abel.
Drama artistului trebuie sa fie imensa. Ilustrativ pentru aceasta imi pare tabloul expus in ultima sala, unul din multiplele alter-ego-uri ale artistului, un Picasso in haina de arlechin, ai carui ochi exoftalmici exprima, cred, disperarea vietii si talentului risipite.
Da, ar fi putut fi Picasso-ul nostru…