Privirea de musca

In ultima sa carte (Fantasmagories, Minuit, 2006), Clement Rosset dezvolta idei asemanatoare cu cele care ma conduceau spre ideea ca fotografia ucide. Inclusiv paralela cu sageata lui Zenon. Ceea ce ma conforteaza. Iata cateva pasaje de la pagina 33.

“Lumea fotografiei, spune el, e una a imobilitatii; si a tacerii. Cum sa fie ea atunci in stare sa evoce realitatea si cum sa poata ea sa fie cel mai sigur si mai fidel martor, cum afirma Roland Barthes, cand e incapabila sa-i exprime miscarea si rumoarea? Putem sa-l consideram pe Zenon din Elea drept cel mai mare precursor al cliseului atunci cand demonstreaza ca nimic nu misca si ca sageata nu zboara, ca Ahile e lovit de paralizie cand broasca testoasa il provoaca la intrecere.” “Mama dintr-o poza veche ce-l emotioneaza pe Barthes nu e o mama inca in viata, ci una deja moarta si, mai mult chiar, “mortificata” de fotografie.” Fotografiatul, conchide Rosset, “aduce a asasinat”.

Rosset nu e primul care sa faca observatii de acest fel. Gustav Januch povesteste ca, in primavara lui 1921, i-a aratat lui Kafka o serie de fotografii luate de doua aparate de fotografiat instalate pe strazile Pragai si care erau atat de rapide incat puteau inregistra, pe acelasi cliseu, cel putin sase imagini ale unei persoane in miscare. Nu erau o noutate absoluta caci am vazut deja ca “pusca fotografica” a lui Etienne-Jules Marey, veche de patru decenii in momentul intamplarii, avea deja performante asemanatoare. Fapt este ca, aratandu-i-le, Januch face urmatorul comentariu: “Aparatul asta e un Cunoaste-te pe tine insuti mecanic”.

Iata raspunsul lui Kafka: “Vreti sa spuneti un Inseala-te pe tine insuti.” In fata nedumeririi interlocutorului sau, scriitorul continua: “Fotografia concentreaza privirea pe suprafata. Din aceasta pricina, ea intuneca viata secreta a carei lucire traverseaza contururile lucrurilor ca un joc de lumini si umbre. Ceea ce nu poate fi surprins nici de cea mai fina lentila. (…) Aparatul acesta automat nu pultiplica privirea oamenilor; se multumeste sa le dea, infinit insa simplificata, o privire de musca.”

Cateva decenii mai tarziu, Wittgenstein face urmatoarea insemnare: “Consideram fotografia, imaginea de pe perete, drept obiectul insusi (barbatul, peisajul etc.) pe care il reprezinta. Nu era deloc obligatoriu ca lucrurile sa stea asa. Ne putem cu usurinta imagina oameni care nu ar avea tipul acesta de relatii cu imaginile de felul acesta. Oameni care, de pilda, ar fi dezgustati de fotografii, caci o figura lipsita de culori, ori chiar o fata de dimensiuni reduse i-ar frapa prin ceva inuman.”

Cum se face ca nu vedem inumanitatea portretelor si autoportretelor fotografice, incepand cu primul din punct de vedere cronologic, cel al lui Bayard? Cum se face ca acceptam sa avem acea privire de musca despre care vorbeste Kafka? Cum se face ca am ajuns sa consideram fotografia drept insusi obiectul pe care-l reprezinta?