Probleme fundamentale

Dintre numeroasele volume de filosofie publicate de Editura Humanitas, prezentam in acest numar al ziarului un numar de trei, referitoare la epoci, personalitati si problematici diferite.

Heidegger – Problemele fundamentale ale fenomenologiei. Acest volum reprezinta, intr-un sens, continuarea la Fiinta si timp, in masura in care marele tratat heideggerian a ramas neterminat. Ultima sectiune, cea care ar fi trebuit sa dea raspunsul la faimoasa intrebare cu privire la sensul fiintei in genere, nu a mai aparut. Promisiunea implicita din titlu – aceea de a pune in lumina legatura fiintei cu timpul – nu a fost asadar indeplinita. Diferite motive, legate in special de limbajul inadecvat in care redactase aceasta a treia sectiune, l-au facut pe Heidegger sa o arda in cele din urma. Iata insa ca in acelasi an in care a aparut Fiinta si timp (1927), Heidegger reia intrebarea sa fundamentala in prelegerea de fata – de asta data dintr-un alt punct de vedere, si anume venind pe firul istoriei metafizicii occidentale (este vorba de un curs tinut la Universitatea din Marburg/ Lahn sub forma unor intalniri de cate patru ore). Elaborarea analiticii Dasein-ului si, prin aceasta, a intrebarii cu privire la sensul fiintei in genere pornind de la timp, presupunea acum o destructie a conceptului de fiinta pus in joc, in mod inconstient, de catre filosofia traditionala de la Platon la Hegel: si anume fiinta ca prezenta. Legatura fiintei cu timpul este pusa astfel in lumina, in acest curs, doar la nivelul ecstazei prezentului. Importanta acestor analize pentru propriul proiect l-a facut pe Hidegger sa aleaga prelegerea de fata drept volum inaugural al Operelor complete, care au inceput sa apara in 1975. “In aceasta prelegere, scria Martin Heidegger, intrebarea universala cu privire la fiinta – in slujba careia sta si analitica Dasein-ului – isi primeste raspunsul tot in perimetrul lucrarii Finta si timp.”
Traducere din germana de Bogdan Minca si Sorin Lavric.

Damascius – Despre primele principii: aporii si solutii. Ultimul mare filozof al Antichitatii, Damascius, incheie “lantul de aur” al filozofilor neoplatonici, a caror preocupare constanta a fost descoperirea unui principiu unic al intregii realitati. A fost ultimul conducator al scolii neoplatonice din Atena, inchise in 529 in urma decretului imparatului Justinian. Opere principale: Tratatul despre primele principii, Comentariul la Parmenide, Viata lui Isodor, Comentariul la Phaidon, Comentariul la Philebos. Multe alte opere nu s-au pastrat. In Despre primele principii, opera sa capitala, Damascius intreprinde o analiza radicala a conditiilor de posibilitate in care gandirea noastra are acces la principiile prime. Asistam la o adevarata drama a gandirii, care nu se poate opri din acest mars in cautarea principiilor si care ajunge in cele din urma sa le descopere intr-o stare paradoxala, de rasturanre a gandirii insesi, de suprimare a discursului. “Gandirea aporetica descopera structura intima a realitatii intelective, sprijinindu-se tocmai pe aceasta inadecvare initiala intre gandire si principii.”
Traducere din greaca, introducere si note de Marilena Vlad (licentiata in filosofie la Universitatea din Bucuresti, Marilena Vlad este doctoranda cu o teza privitoare la rolul lui Damascius in cadrul neoplatonismului tardiv).

Friedrich Nietzsche – Dincolo de bine si de rau. Preludiu la o filosofie a viitorului. Carte din 1886. Lui Nietzsche “ii place sa se exprime paradoxal si sa-i socheze pe cititorii conventionali. O face folosind cuvintele ‘bun’ si ‘rau’ cu conotatiile lor obisnuite, dar spunand dupa aceea ca prefera ‘binelui’ ‘raul’. Cartea sa urmareste de fapt sa schimbe opinia cititorului despre ceea ce este ‘bine’ si ceea ce este ‘rau’, dar, cu mici exceptii, elogiaza pe fata ‘raul’ si blameaza ‘binele’. Spune, de exemplu, ca e o greseala sa consideram ca pe o datorie straduintele vizand triumful binelui si anihilarea raului; acest mod de a vedea datoria este englezesc, fiind tipic pentru ‘un natang ca John Stuart Mill’, om fata de care nutreste un dispret deosebit de virulent. Adevarata virtute, in opozitie cu cea conventionala, nu este pentru toti, ci trebuie sa ramana caracteristica unei minoritatii aristocrate.(…) Pentru oamenii superiori este o necesitate sa poarte razboi cu masele si sa se impotriveasca tendintelor democratice ale vremii, pentru ca pretutindeni cei mediocri se unesc spre a se face stapani. Etica lui Nietzsche nu este una a autocomplezentei in sensul comun al cuvantului; el crede in disciplina spartana si in capacitatea de a suporta durerea, dar si de a o pricinui in vederea unor teluri importante. Mai presus de toate el admira taria vointei”. Bertrand Russell – Istoria filosofiei occidentale).
Traducere din germana de Francisc Grunberg. Editie revazuta.