Proiectele unui bartran lup de cinema: Geo Saizescu

Prisaceaua Mehedintilor, unde s-a nascut si a copilarit regizorul Geo Saizescu, era situata la 40 de kilometri de cea mai apropiata statie de cale ferata, asa ca oamenii de prin partile acelea de lume aveau cu totul si cu totul alte preocupari decat teatrul sau cinematograful.

ai, cu siguranta, nu auzisera nici de meseria de regizor, nici de soldatul Svejk sau de negustorul Lopahin, care se vor amesteca, nu peste mult, in destinul tanarului prisacean trimis spre invatatura la liceul din Severin.

Acesta era deocamdata un mic soarece de biblioteca, retras si necomunicativ, caruia intr-o zi, nedezmintindu-si renumele de strengar pus pe sotii, celebrul domn Goe i-a jucat o festa teribila.

Fiindca s-a intamplat ca, intr-o ora de clasa, elevul Saizescu sa citeasca tare un fragment din schita lui Caragiale si sa descopere astfel ca are talentul de a-i face pe ceilalti sa rada, devenind pentru o vreme oficial comicul clasei.

Apoi a fost randul lui Lopahin. O profesoara de franceza din Severin, pasionata de teatru, a avut ideea destul de nastrusnica de a pune in scena pentru serbarea de sfarsit de an nici mai mult nici mai putin decat “Livada de visini”, in care, e adevarat, proaspatul aspirant la gratiile comediei ar fi trebuit sa joace initial rolul lui Epihodov.

In rolul lui Opahin fusese distribuit junele-prim al clasei, un baiat frumusel, dar cu o memorie nu prea grozava, care, exasperat de lungimea replicilor, i-a cedat bucuros acest rol elevului Saizescu, a carui chemare actoriceasca ajunsese un fapt de notorietate.

Incurajat de primele sale succese de “comediant”, dupa absolvirea liceului Geo Saizescu pleaca la Bucuresti, cu gandul de a urma Institutul de Cinematografie, dar destinul (care-si pastreaza grima – nu intrutotul inocenta – de dracusor caragialesc) ii va juca, precum intr-o comedie a erorilor, cateva feste.

Mai intai, acest destin ia infatisarea portarului de la institut, care, intimidandu-l prin batosenia lui impunatoare, ii spune pe un ton dulce-acrisor, in care se amestecau parca dispretul si compasiunea: “Du-te, mai baiatule, la alta facultate, ca aici vin oameni inalti, nu ca tine, asa maruntei”.

Apoi destinul se metamorfozeaza pe rand intr-un coleg care il sfatuieste sa incerce la Filozofie (unde va si reusi), intr-o caracterizare intocmita de “organele” din satul natal (in urma careia este exmatriculat) si, in sfarsit, intr-un anunt descoperit in tamvaiul 5: preselectie la Cinematografie, sectiile actorie, regie, operatorie…

Trecand cu bine prin acest concurs, iata-l studiind regia, jucand in montarile colegilor sai (e directorul ospiciului in “Peer Gynt” si unul dintre sefii anarhistilor in “Tragedia optimista”) si facand cunostinta mai indeaproape cu bravul soldat Svejk, care devine eroul unui film “de scoala” realizat in anii de studentie.

Isi face debutul in cinematografie cu o ecranizare dupa Arghezi (“Doi vecini”), caruia reuseste sa-i castige simpatia, ba chiar il convinge sa viziteze platourile de la Buftea, unde, la concluzia plina de satisfactie a unuia dintre insotitorii sai: “Avem de toate”, poetul arunca replica, atat de celebra in epoca: “Da, dar n-avem nemti”.

ai de atunci Geo Saizescu a tot turnat filme (iar daca cinematografia romaneasca ar mai dispune de fonduri, ar turna fireste si astazi), a facut “Un suras in plina vara”, “Balul de sambata seara”, “Asta seara dansam in familie”, “Pacala”, “Secretul lui Bachus”, “Secretul lui Nemesis”, “Harababura”, fiind singurul regizor roman care a realizat aproape in exclusivitate doar comedii, fiindca crede in virtutile terapeutice ale rasului.

Momentele, mai vesele sau mai amare, ale acestei experiente alcatuiesc subiectul unei carti voluminoase la care (in asteptarea sponsorilor care sa-l ajute in realizarea proiectelor sale cinematografice) lucreaza actualmente Geo Saizescu.

Cartea se intituleaza “Jurnalul unui batran lup de cinema” si relateaza istoria unui om care s-a straduit toata viata sa-i faca pe ceilalti sa rada, dar nu prosteste, ci cu intelepciune si folos, rasul avand in cele din urma in viziunea cineastului toate valentele unei filozofii.